Lady UTA este echipa de fotbal – fanion al Aradului. Sau aşa credem noi că este, că mai este. Baronul Francisc Neuman când a creat o simplă echipă de fotbal, nici prin gând nu i-a trecut că această grupare de fotbal va ajunge un fel de brand al Aradului, unicat naţional, alături de Fabrica de Ceasuri „Victoria“, Uzina de Vagoane, Fabrica de Păpuşi „Arădeanca“, Fabrica de Strunguri, Orologeria…
Despre faptele în fotbal ale nobilei Lady UTA s-a vorbit şi se tot vorbeşte până la tocirea cuvintelor şi a tastelor calculatorului. Aşa că dacă mai adug nişte biete cuvinte nu cred că supăr pe nimeni. Eu am început să deprind a mă uita la jocul de fotbal pe vremea când acesta făcea trecerea de la artă la profesie, adică pe vremea marelui Domide şi a generaţiei sale de aur arădean. Apoi a venit industializarea fotbalului, fază în care jucătorii au început să fie vânduţi şi cumpăraţi precum vitele la Obor. Acum se vorbeşte de Industria Fotbalului, firesc, aşa cum vorbeşti de Industria Laptelui, Industria Textilă, Industia Chimică sau Industria Constructoare de Maşini. De fapt nici despre aceste industrii nu se mai vorbeşte pentru că au fost distruse, ele fiind reminiscenţe comuniste, ceauşiste, aşa că au fost rase de pe suprafaţa industrială a ţării. A rămas un spaţiu pustiu, fără damfuri comuniste, curat mobilizator, aşa cum îi place Uniunii Europene.
Cum zic, fotbaliştii din cadrul Industriei Fotbalului sunt vânduţi şi cumpăraţi ca nişte oi, berbecuţi sau tăuraşi. A dispărut aproape în totalitate patriotismul local, pepinierele de jucători, acum totul se vinde şi se cumpără. Rar vezi ca un fotbalist local să iasă în retragere de la echipa copilăriei sale. El merge acolo unde i se dă cei mai mulţi bani. Expresia jucători arădeni, jucători olteni sau jucători timişoreni este o păcăleală, căci sunt echipe care abia dacă au un jucător-doi din localitatea respectivă. E de pomină declaraţia lui Njock (jucător de culoare, pentru cine nu ştie), pe când juca la Universitatea Craiova: „Noi, oltenienii suntem foarte ambiţioşi“. De, olteni cam negri…
Am urmat nişte şcoli la Bucureşti. Prin anii 60-70, noi, arădenii eram nişte eroi datorită lui Lady UTA, care făcea furori în fotbalul românesc. După ce ne frecau ridichea cu orele, după ce ne dădeau notele pe care le meritam, mai adesea profesorii ne întrebau pe noi, arădenii: Ce mai face UTA, ce-aţi mai auzit de-acasă? Scoteam pieptul afară de mândri ce eram… eram… eram…
Anii au trecut. Sportul, deci şi fotbalul românesc arată ca dracul. (Nimeni nu ştie cum arată dracul, oricum ne închipuim că arată cam rău. Petre Ţuţea spunea că românul este atât de inventiv încât a născocit formula Mama Dracului, ca să descrie răul cel mai rău).
Ca să fie în ton cu fotbalul românesc, Lady UTA agonizează şi ea. Nici nu mă mir, atâta vreme cât cei care răspund de destinele ei sunt nişte ciucameţi: Lady UTA joacă meciurile de acasă în bejanie, n-are stadion, n-are teren de antrenament, n-are sală de forţă, n-are cantină, n-are unde sta în cantonament…
Apropo de stadion, bunule şi dragă domnule Gheorghe Falcă! Am să vă compar cu Ştefan cel Mare (domnitorul Moldovei, nu strada). Dumneavoastă conduceţi construirea stadionului UTA de patru ani, dacă punem la socoteală şi elaborarea desenului tehnic. Ştefan cel Mare a construit Mănăstirea Voroneţ în TREI LUNI ŞI TREI SĂPTĂMÂNI, în anul 1488. Şi Ştefan cel Mare n-avea la dispoziţie ce au constructorii dumneavoastră, dragă domnule Gheorghe Falcă: pe vremea lui Ştefan cel Mare nu erau macarale performante, benzi rulante, betoane cu priză rapidă, ascensoare industriale, structuri metalice, prefabricate. N-aveau decât tărgi şi scripete! Şi-au construit Mănăstirea Voroneţ în, repet, 3 (trei) luni şi 3 (trei) săptămâni. Şi este vorba despre Mănăstirea Voroneţ, supranumită de experţi drept „Capela Sixtină a Estului“.
Din păcate, mai sunt inşi care din prostie sau din răutate îi fac rău nobilei Lady UTA. Lor le adresez următorul blestem din dragoste de Lady UTA.
Să nu le crească niciodată unghiile şi să nu-şi poată sufla nasul; să nu vadă niciodată un apus frumos de soare fără să nu-i mănânce între degete şi gleznele; când vor să-l citească pe Eminescu să li se împleticească limba şi să nu-şi găsească sarea la masă; când vor să-şi felicite amantele de ziua lor, să scoată din gâtlej orăcăieli de broască; să se simtă prost, atunci când se simt bine; să nu-şi poată săruta iubitele până ce nu aduc incantaţii în ebraică Zeului vântului, Eol; să caute în neştire strada Poetului (adresa Castelului Lady UTA) şi să dea mereu de strada Abatorului; să stea la miezul nopţii în sensul giratoriu din Piaţa Intim şi să fredoneze acompaniaţi la drâmbă, Balada ciobanului care şi-a pierdut turma; să le vină soacra în vizită şi să nu mai plece şase luni; să stea cocoţaţi pe turla Bisericii Roşii din Arad şi să se roage de meteoroloaga Romica Jurca să bage ploaie, la ştiri, pentru culturile de primăvară; să vrea să meargă pe un stadion de fotbal şi să ajungă întotdeauna la Bodega Broasca Săltăreaţă; să viseze rufe-ntinse şi să recite pe la langoşerii din cartea de telefon, bătând măsura cu arătătorul, peste nas.
