Laudatio pentru copilul Pete

Sunt galeş, tandru ca un triunghi isoscel, hotărât şi cumsecade ca firul de iarbă cu o buburuză inocentă, ba mai mult, îmi vine să cânt la mandolină o serenadă a tinereţii, ce mai, sunt bun de pus la butoniera unui greier ce tocmai şi-a pierdut ghitara cu trei griffuri. Mi-e atât de bine încât aş îmbrăţişa toţi trecătorii pe care-i văd de la geamul etajului patru, aş sări de acolo direct în buzunarul lor stâng să le povestec dezmăţul de nuanţe de roşu făcut de prietena mea, muşcata de la fereastra etajului patru, care umileşte rocvaivul şi-şi înfăşoară subsuorile cu şalul unui curcubeu vărgat peste case aruncat. Niciodată n-o să înţeleg simbioza deşucheată dintre colţul lunii şi lanterna unui licurici ce plânge în sughiţuri după părinţii săi exilaţi în câmp sub forma unor familii cumsecade de maci. Ne-a intrat luna echinocţiului pe uşă, acest iunie a pornit în forţă, izbindu-ne drăgăstos cu şficuiri de ploi reci şi nesimţite şi jignindu-ne cireşele care nu se lasă atârnate de urechi, în ruptul capului.
În aceste zile am stat de vorbă în scris cu un prieten destul de vechi, prieten care îşi desfăşoară viaţa profesională în jurul artei. Acest om mi-a evocat câteva din întâmplările vieţii sale din copilărie precum şi din adolescenţă. Prietenul meu provine dintr-o famile obişnuită de la ţară, care la vremea şcolii sale gimnaziale nu avea instalat în casă, ca de altfel nimeni din satul lui, nici măcar curent electric. Aşa că prietenul meu citea şi scria la lumina unei lămpi cu petrol. Dar nu despre acest lucru vreau eu să vorbesc aici, pentru că mulţi copii, ajunşi la o anumită vârstă acum, au învăţat în copilărie la o lampă cu petrol. Ceea ce vreau eu să remarc aici este voinţa fără limite a unor copii din medii sociale modeste care printr-o putere fără de măsură încearcă să-şi depăşească condiţia şi să ajungă în cele mai de sus realizări personale, sociale şi profesionale. Cum este şi cazul prietenului meu, căruia convenţional putem să-i spunem Pete (cine doreşte şi ştie, poate să-i pronunţe numele în limba engleză), şi care a avut ambiţia să-şi demonstreze sieşi, în primul rând, că se poate. Sigur, sunt multe exemple de acest fel atât la noi cât şi aiurea, dar eu vorbesc aici despre omul de lângă noi, un om viu, pipăibil cu mâna, nu doar despre ideea de a răzbate în viaţă.
În condiţiile în care mulţi copii au posibilităţi infinit mai bune, în condiţiile în care situaţia socială le este excelentă, copii care se mişcă în cercuri selecte, ei bine mulţi dintre aceşti copii de bani gata nu reuşesc nimic în viaţă, în afară de a demara în trombă în maşini luxoase, de fiţe şi de a sfida cu impertinenţa lor bunul simţ cotidian. În comparaţie cu aceste beizadele nesimţite, parcursul unor copii ambiţioşi de la ţară este ca o ascensiune pe raza unei stele care străluceşte în Universul Terestru. Şi Pete este un bun model în acest sens (Sper să mă ierte pentru că vorbesc despre el aici, căci Pete este destul de modest cu realizările sale). Repet: Pete, prietenul meu este o persoană publică, de succes, care pentru mine personal este un bun exemplu de a-i încuraja pe cei ambiţioşi să răzbească în viaţă.
De undeva de jos, priviri iscoditoare şi invidioase se îndreaptă spre o fereastă de la etajul patru, acolo unde victorioasă, o muşcată aruncă spre mulţime lumina unui rocvaiv, lumină ascunsă în şalul unui curcubeu vărgat.