Lecţia de istorie: 1 aprilie – Octavian Goga – poetul „pur”, masonul eretic și politicianul ratat

Pe 1 aprilie 1881 s-a născut la Rășinari, în familia unui preot cu rădăcini aromâne, Octavian Goga: cel mai important poet mesianic al Ardealului antebelic, dar și unul dintre cei mai dezastruoși politicieni din România anilor ‘30 printr-o ironie a Istoriei, a dat tonul începutului și sfârșitului României Mari interbelice.
Student la Budapesta, apoi la Berlin, afiliat societății Astra și cercurilor unioniste, fondator, la Budapesta, al revistei militante Luceafărul (1902), membru influent al Partidului Național Român, Octavian Goga a fost arestat în două rânduri pentru militantism pro-românesc de autoritățile austro-ungare, în închisoarea de la Szeged e vizitat și de Caragiale, puțin înaintea morții acestuia.
Perioada 1900-1910 marchează și vârful acti­vității sale poetice. Debutează editorial cu volumul Poezii (1905), susținut nu doar de Iorga, ci și de Maiorescu sau Lovinescu, care-l plasează în prima linie valorică a tradiționalismului nostru sămănătorist, varianta mesianic-ardeleană.
Ecourile eminesciene – colorate de melodicitatea poeziei romantice maghiare: Octavian Goga a fost bun prieten cu Ady Endre, din care a și tradus – imprimă o notă elegiacă acestei monografii post-idilice a colectivității românești rurale, «fără țară», populate cu «icoane» de personaje martirizate. Categoriile negativității moderne: absența, suferința, jalea îi vor face pe unii critici, în frunte cu George Călinescu, să falseze considerându-i poezia „pură”.
Activitatea literară a lui Goga s-a împletit strâns cu cea politică. „În Primul Război Mondial se înrolează voluntar pe front, face parte din prima linie a cercurilor pro-Antanta, iar în refugiul de la Iași face parte din comitetul românilor emigrați din Imperiul Austro-Ungar și din conducerea propagandei antantiste.
S-a manifestat și ca publicist ardent la gazetele Țara noastră și Tribuna, adunându-și articolele pasionate în volumele O seamă de cuvinte (1908), Însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi (1911), Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o țară neutrală (1915).
Profetul liric și militantul unionist se degradează în contact cu noile realități politice; devine ministru de Interne în Cabinetul Averescu, fondator, apoi, al Partidului Național Agrar, vicepreședinte al Academiei, mason eretic ș.a.
Aventura lui Goga pe scena politicii curge spre eșec: „În anii ’20, își adună din nou articolele în vo­lume: notoriul Mustul care fierbe (1927, plin de bufeuri xenofobe și antisemite) și evocările de personalități istorice și literare din Precursori (1930). Eșuarea la extrema dreaptă (un „naționalism integral” violent antidemocrat, pro-fascist și pro-nazist) are loc prin fuziunea noului său partid cu cel al liderului antisemit A.C. Cuza (formând Partidul Național Creștin) și atinge paroxismul când, la alegerile din 1937, li­beralii ratează pragul primei electorale, legionarii câștigă 15%, iar gogo-cuziștii – 9,5%, Carol II însărcinându-l pe Goga să formeze noul cabinet. Incapabil de guvernare, demisionează după 44 de zile lăsând cale liberă dictaturii regale și primului partid unic autohton, Frontul Renașterii Naționale”.
Viața privată a lui Octavian Goga poate constitui tema unui roman: „Căsătoria din 1921 cu soprana Veturia Triteanu/Mureșan, amor juvenil oficializat târziu, după divorțurile ambilor, promovată de George Enescu și de fiul lui Wagner la Bayeruth, Veturia a devenit «privighetoarea» și traducătoarea autorizată a lui Hitler, apropiată și de Ion Antonescu, bănuită de afilieri secrete multiple. Racolată de sovietici, a căzut în picioare după 1945, îngrijindu-se de gestionarea casei memoriale – devenită, prin intervenția lui Maurer și C. Daicoviciu, muzeu & mausoleu – a soțului”, precizează Paul Cernat.
Octavian Goga sfârșește la doar 57 de ani. „Moare pe 7 mai 1938 din cauza unui accident vascular cerebral la castelul său de la Ciucea, construit de socrul lui Ady Endre. Carol II i-a organizat funeralii naționale imediat după 10 mai. Tonul recuperării poetului în anii regimului comunist va fi dat de Mihai Beniuc, o dată cu recuperarea profetismului național-unionist. O mică revelație postdecembristă a constituit-o jurnalul său intim și politic, scris cu nerv portretistic”, notează, în încheiere, Paul Cernat.