Titu Liviu Maiorescu a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estet, filosof, pedagog, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârșitului secolului al XIX-lea și înce­putului secolului XX. Maiorescu este autorul „for­melor fără fond” și fondator al Societăţii literare Junimea. A promovat în „Convorbiri literare” pe marii clasici ai literaturii române: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.
Titu Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Spre deosebire de ceilalţi iluştri politicieni ai generaţiei sale, Titu Maiorescu pro­venea dintr-o familie de ţărani din comuna Bu­cerdea, de lângă Blaj. Tatăl său, Ioan, fiu de ţăran transilvănean, se numea de fapt Trifu, dar îşi lua­se numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. A fost profesor de istorie, director al Şcolii Centrale din Craiova, agent diplomatic al guvernului. Mama sa, Maria Popasu, era sora cărturarului episcop al Caransebeşului.
După ce urmează studii gimnaziale la Craiova şi Braşov, tânărul Titu este trimis să înveţe la Aca­demia Theresiană din Viena. În iulie 1858, a absolvit cursurile liceale ca şef de promoţie. Se înscrie la Universitatea din Giessen, unde în 1859 obţine titlul de doctor în filosofie cu distincţia „magna cum laudae”. Maiorescu îşi continuă studiile universitare la Universitatea Sor­- ­bona din Paris, unde obţine licenţa în litere, filo­sofie şi drept (1861).
În anul 1862, Titu Maiorescu revine în ţară şi este numit procuror la Tribunalul Ilfov. La sfâr­şitul aceluiaşi an se mută la Iaşi, unde devine director al Liceului Naţional, apoi profesor la Fa­cultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi.
Eminent dascăl, Maiorescu devine rector al Universităţii ieşene şi director la Şcoala Normală „Vasile Lupu”, unde predă pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. De asemenea, este inspector şcolar şi iniţiază pentru prima oară în ţara noastră practica pedagogică a ele­vilor, printre care se numără şi Ion Creangă.
Condiţiile din ţară erau altele de­cât cele din timpul paşoptiştilor romantici, Ion Heliade Rădu­lescu, Vasile Alecsandri sau Nicolae Bălcescu. Maiorescu şi colegii săi reprezentau noua gene­raţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. Astfel, Titu Maio­rescu pune bazele Societăţii Literare „Junimea” (1863), împreună cu Petre P. Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti. De la 1 martie 1867, coordonează revista „Convorbiri literare”.
Anul 1871 consacră definitiv intrarea juni­miştilor de partea activismului politic. Din acest moment Maiorescu îşi începe cariera politică, fiind ales deputat în 1871. Apreciat pentru cali­tăţile sale, junimistul este numit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în mai multe cabinete conservatoare. În această calitate va elabora un proiect de lege pentru reorganizarea învăţământului rural, va dispune introducerea limbii române ca obiect de învăţământ în licee şi se va ocupa de organizarea învăţământului superior politeh­nic. Pe 28 martie 1912, Maiorescu a preluat de la colegul său junimist, Petre P. Carp, preşedinţia Consiliului de Miniştri. La 4 iunie 1914 se retrage din viața politică.
Conservator pe planul ideologiei politice, adept al unei evoluții naturale, organice și te­meinic pre­gătite, adversar al „formelor fără fond”, era un om de o mare discreție și generozitate, așa cum îl des­criu scriitorii din cercul „Junimea” și cu o admirabilă delicatețe sufletească, pe care o deduceam din altruismul cu care acesta îl susține pe Eminescu la sanatoriu, în perioada când poetul era bolnav.
Titu Maiorescu s-a stins în 18 iunie 1917, la vârsta de 77 de ani , în urma unei boli de cord. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

Recomandările redacției