Luni, 19 aprilie, se împlinesc 174 de ani de la naşterea lui Calistrat Hogaş, cel mai important exponent al literaturii de călătorie din ţara noastră. Pentru Hogaş călătoriile au însemnat însăşi viaţa, fiindcă iubea drumurile lungi, în zone muntoase, cu multe peripeţii şi pline de farmecul priveliştilor. El a considerat că peisajele autentice sunt refuzate celor care evită să le cunoască prin efortul fizic adecvat, fiindcă o drumeţie veritabilă se deosebeşte fundamental de orice călătorie la bordul unui vehicul.
Calistrat Hogaş a descris în pagini de o rarisimă frumuseţe peisajul natural al ţării noastre, pe care
l-a receptat cu maximă atenţie şi trezire a simţurilor, iar lucrarea sa de căpătâi, „Pe drumuri de munte” relevă un „Creangă trecut prin cultură“, după cum îl numește Tudor Vianu, un Hogaș uneori greu de urmărit, însă, de cele mai multe ori, genial povestitor și observator, cu o admirație continuă, aproape obsesivă, pentru natură și foarte apropiat dorinței multora dintre noi de a călători prin peisaje de munte decupate din basme.
În anul 1859 a absolvit, „foarte bine”, şcoala primară din Tecuci, apoi este înscris la Academia Mihăleană, unde devine bursier. Aici este coleg cu nume sonore precum A.D. Xenopol, Vasile Conta sau Alexandru Lambrior. După absolvire, devine profesor la gimnaziul proaspăt înfiinţat în Piatra-Neamţ, unde se şi căsătoreşte cu Elena Gheorghiu, fiica preotului Costache Gheorghiu din Piatra Neamț, cea care, în perioada 1871 – 1882 avea să-i dăruiască nu mai puţin de opt copii. În anul 1874, Calistrat Hogaş debutează literar cu poezia „Legenda lăcrămioarei”, în ziarul local „Corespondenția provincială”. La 3 iulie 1882, Hogaş a debutat ca prozator în revista locală „Asachi”, cu fragmente din volumul „Amintiri dintr-o călătorie”. Crezul său literar a apărut chiar la începutul unui scurt fragment intitulat
„Amintiri din copilărie”: „La urma urmei tot e mai bine să scrii despre ale tale decât despre ale altora; căci dacă, mai cu seamă, ai condei cinstit, apoi, în loc de o dată, îţi trăieşti viaţa de două ori; şi tot e mai bine să ţi-o trăieşti de două ori decât o dată. Căci viaţa asta oricât ar fi ea de amărâtă şi zbuciumată, dar tot se cheamă că te-ai încălzit la lumina soarelui, te-ai răcorit în suflarea vântului, te-ai răsfăţat în verdeaţa şi în florile primăverilor, te-ai îmbătat de şoaptele pâraielor şi ai visat la umbra pădurilor… Cu atât mai rău pentru cel care şi-a petrecut viaţa ca culbecul (melcul)! Ce voiţi să vă spună unul ca acela? Că şi-a dus casa-n spate de la naştere până la mormânt? Asta n-ar plăti două parale… Eu, însă am de gând să scriu cum am umblat pe picioarele mele…“
În anul 1891, însuşi regele Carol I îi recunoaşte lui Hogaş realizările extraordinare din domeniul
educației, conferindu-i profesorului Medalia „Răsplata muncii pentru învățământ”, clasa I. În perioada 1891 – 1899, este director la gimnaziul din Roman, şi profesor la Seminarul Teologic din acelaşi oraş, unde Marele Mitropolit Visarion Puiu, pe atunci elev seminarist, îi face un portret memorabil în cartea autobiografică „Însemnări din viața mea”, descriindu-l pe Hogaş ca un „dascăl, ce transforma ora de română într-o veritabilă sărbătoare”. În anul 1912, se pensionează, în acelaşi an fiind publicată cea mai cunoscută creație a sa, „Pe drumuri de munte”. Interesant este că din cauza numeroaselor greşeli de tipar, tot tirajul volumului este dat la topit. În 1914 apare ediţia a doua a volumului „Pe drumuri de munte”, care este însă mistuită integral de un incendiu. În anul 1915, una din fiicele sale se îmbolnăveşte grav, iar el, îndurerat, se retrage la Piatra-Neamț, în casa care aparţinea soției, unde începe, la rându-i, să fie măcinat de o boală cumplită.
La 28 august 1917, aflându-se la Roman, Ca­listrat Hogaş trece la cele veşnice, la vârsta de 70 de ani, ca urmare a unui enfizem pulmonar. El a fost înmormântat, la 30 august, la cimitirul din Roman, într-un sicriu care a fost cioplit dintr-un brad sădit chiar de el în tinereţe. Slujba a fost oficiată de un singur preot, așa cum și-a dorit, iar Cleopatrei și Sidoniei, fiicele sale, le rămăsese de împlinit ultima dorință a părintelui lor, de a-l duce acasă, la Piatra Neamț.

Recomandările redacției