Lecţia de istorie: 19 martie – Dinu Lipatti, un geniu pierdut mult prea devreme

Dinu Lipatti s-a născut la București, la 19 martie 1917, în acest an tulbure al războiului, sub ocupația germană. Aducător de pace și speranță, copilul va fi înconjurat de o mare afecțiune și atmosfera artistică de lungă tradiție a familiei îi va permite să-și dezvolte de timpuriu aptitudinile sale muzicale excepționale.
Părinții, buni muzicieni amatori, tatăl violonist, mama pianistă, decid să-l consacre muzicii. La 8 ani, după primele noțiuni căpătate în familie, micul Dinu este încredințat profesorului Mihail Jora,
eminentă personalitate, pentru a începe o serioasă și metodică educație muzicală.
Își termină în mod strălucit studiile în 1932, după numai patru ani și, la audiția laureaților Aca­demiei, interpretează Concertul în mi minor de Chopin. Dar cariera de concertist a lui Dinu Lipatti va fi inaugurată în anul următor, cu Concertul în mi bemol major de Liszt, acompaniat de orchestra Filarmonicii din București, sub bagheta lui Alfred Alessandrescu.
Elogiile excepționale pe care le primea adolescentul Lipatti reprezentau, însă, în același timp, un elogiu adus pedagogiei muzicale românești, după ce, pe plan componistic și interpretativ, România se remarcase deja cu artiști de prestigiu, în frunte cu George Enescu. Fără a diminua importanța influențelor profunde căpătate de el în contactul cu marile personalități artistice franceze și occidentale, în general, putem afirma că baza meșteșugului său, atât pianistic, cât și componistic, era rezultatul școlii românești.
În 1939, după cinci ani petrecuți la Paris, Lipatti se întoarce în România. Obținuse Licența de concert și, la sfârșitul studiilor de perfecționare, profesorii săi îi deveniseră colegi și distinși prieteni. În țară, artistul român începe să se afirme cu pregnanță în viața muzicală. Participă la câteva turnee cu Filarmonica din București și o prestigioasă colaborare artistică îl apropie mai mult de nașul său George Enescu. Tânărul discipol ascultă cu fervoare sfaturile maestrului, îi studiază operele și îl acompaniază în recitalurile de muzică de cameră.
Cum sănătatea sa devine din ce în ce mai precară, la Conservator i se sugerează colaborarea unui asistent – Louis Hiltbrand, un tânăr coleg, admirabil profesor. Lipatti îl acceptă cu toată bunăvoința. Ulterior, în 1949, Lipatti decide să renunțe la activitatea sa didactică. Buletinul Conservatorului anunță cu un infinit regret demisia „acestui eminent profesor și artist, unul dintre cei mai mari din epoca noastră”.
La 23 august interpretează la Lucerna Concertul în do major KV 467 de Mozart, cu Karajan și orchestra Festivalului. Apoi a urmat ultimul recital, cel legendar, de la Besançon.
În după-amiaza zilei de 16 septembrie, Lipatti, doborât de un nou acces de febră, nu crede că va putea cânta. În cele din urmă, susținut de doctorul său, el decide să facă un mare efort. Recitalul, susținut în întregime, va fi ca un sacrificiu pe altarul artei. „Nu vă serviți de muzică, serviți-o!” Marele artist servea muzica pentru ultima oară. La vârsta de doar 33 de ani, în 2 decembrie 1950, Lipatti ne părăsea pentru totdeauna… Renumele lui Dinu Lipatti se datorează calităților sale artistice și umane, cu totul excepționale, puse în valoare de o muncă asiduă, metodică și profundă. Pianistul avea o genială viziune profetică a evoluției tehnicii pianistice și a artei interpretative. Compozitorul apare, evident, ca un continuator al stilului enescian, valorificând ingenios folclorul românesc, cu puternice și înnoitoare aspecte de modernitate.
Amintirea atât de luminoasă, legendară, a prezenței lui Dinu Lipatti pe firmamentul artei muzicale românești și universale rămâne astăzi nespus de vie și durabilă.