Lecţia de istorie: 23 martie – 1847: Marele incendiu din București

0
165

De-a lungul existenței sale, orașului Bucu­rești a fost nevoit să cunoască și să treacă prin evenimente mai puțin plăcute – războaie și ocupații străine, epidemii de ciumă sau holeră, incendii, cutremure, revărsări ale Dâmboviței…
Incendiile care au avut loc în București de-a lungul timpului au fost favorizate de ca­sele construite din lemn, acoperite cu șindrilă sau trestie, de distanțele dintre locuințe care erau destul de mici, de ulițele întortocheate și sinuoase, precum și de numărul insuficient al cișmelelor, toate acestea având urmări drama­tice asupra vieții sociale a bucureștenilor.
Marele incendiu din București, cunoscut și ca „Focul cel Mare” a reprezentat cea mai mare calamitate care a lovit vreodată orașul Bucu­rești, pe atunci capitala principatului Țara Româ­nească. El a început la 23 martie 1847 și a cauzat distrugerea a peste 1.850 de clădiri, reprezentând o treime din fondul construit al orașului, inclusiv, după cum menționa domnitorul Gheorghe Bibescu, „cea mai populată și bogată parte a Bucureștilor.”
Incendiul a izbucnit „la un ceas după-amia­ză”, de la casa cluceresei Zoița Drugănescu, aflată în imediata vecinătate a Bisericii Sf. Dimi­trie, fostul metoh al Episcopiei Buzăului.
Incendiul a distrus zona comercială din centrul orașului, formată din clădiri mici și înghesu­ite construite din lemn, care aveau ulterior să fie înlocuite cu clădiri din piatră cu două nivele, de inspirație austriacă, ce aveau la parter ma­gazinul sau atelierul proprietarului, iar etajul superior era destinat locuirii.
Incendiul uriaş a devastat orașul București. Partea stângă a Dâmboviţei a fost mistuită de flăcări. Ardeau turlele bisericilor ca nişte torţe, spun cronicile. Mahalalele erau scrum, mai ră­măseseră doar zidurile. Dacă focul „ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit“, spunea domnitorul Gheorghe Bibescu.
Nicolae Iorga scria în „Istoria Bucureştilor“: „Prezenţa vitejească a Domnului (Gheorghe Bibescu, n.r.) zi şi noapte nu putu să înlăture dezastrul”.
„Domnitorul a dat din mână în mână la doniţe (găleţi de lemn, n.r.). Era să îl prindă fo­cul, dar a luat-o pe Dâmboviţa ca să scape“, completează Dan Falcan, istoric la Muzeul Municipiului Bucureşti.
Despre incendiul din 1847, Dan Falcan spune că „nu a fost primul, dar a fost cel mai devastator“. De ce? Practic, a ars o suprafață de 158.730 stânjeni, pe care s-au aflat 1.850 de clădiri, adică 686 de case particulare şi locuinţe, 1.142 de prăvălii, 10 hanuri şi 12 bi­serici. Din păcate, au existat și 15 persoane care și-au pierdut viața în această nefericită întâmplare. „La un oraş de 100.000 de locuitori, totuşi n-au fost sinistraţi decât 2.681 de persoane“. Pagubele materiale au depăşit suma de 100 de milioane de lei.
A fost deschisă o listă de subscripție pu­blică la care au contribuit: domnitorul Gheorghe Bibescu cu 6.000 de galbeni, Mitropolia împreună cu episcopiile sale au donat un sfert din venitul anual (aproximativ 500.000 de lei); mănăstirile închinate au contribuit cu 700.000 de lei; funcționarii și militarii și-au dat leafa fiecăruia pe o lună, la care s-au adăugat sume însemnate trimise de Curțile de la Viena și Petersburg, apoi de la Istanbul, negustorii din Lipsca sau Brașov ori moldovenii de dincolo de Milcov, care au contribuit cu peste 50.000 de lei. În total 2.200.000 lei.
După acest eveniment nefericit, s-au luat o serie de măsuri privind sistematizarea orașului, mai ales a zonei afectate de incendiu, ca de pildă: lărgirea și alinierea străzilor și a caselor, s-au stabilit anumite distanțe între case și de la case până la stradă, construirea caselor să se facă din zid, cu un cat sau două, învelite cu olane sau fier, cu coame de zid spre vecini și cu coșuri temeinice de evacuare a fumului, galerii și balcoane de fier, împrejmuirea curților trebuia să fie de zid sau fier și altele.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.