Lecţia de istorie – Constantin Negruzzi și Alexandru Lăpușneanu

0
117
Casa memorială Costache Negruzzi de la Hermeziu
Casa memorială Costache Negruzzi de la Hermeziu

Constantin Negruzzi s-a născut în anul 1808 la Trifeștii Vechi (astăzi Hermeziu), din apropierea Prutului, lângă Iași, fiind fiul lui Dinu Negru, de ori­gine răzășească, ajuns boier în rang de paharnic, și al Sofiei Hermeziu, fiica logofătului dreptății Iorgu Hermeziu. În anul 1809 mama sa s-a stins din viață.
Acesta și-a început învățătura în greacă cu unul din dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iași, iar să citească românește a învățat singur dintr-o carte a lui Petru Maior, precum însuși mărturisește într-un articol intitulat „Cum am învățat românește”, foarte interesant pentru detaliile pe care le dă asupra metodelor întrebuințate de profesorii din acea vreme.
Izbucnind Revoluția din 1821, a fugit în Basarabia cu tatăl său. La Chișinău face cunoș­tință cu poetul rus Pușkin, care-i trezește interesul pentru literatură și cu un emigrant francez de la care ia lecții de limba și literatura franceză. Din această perioadă datează primele sale încercări literare: „Zăbavele mele din Basarabia în anii 1821, 1822”.
Operele în proză sunt împărțite în trei grupe, botezate cu titlul general de „Păcatele tinerețelor” (1857). În prima intră „Amintirile din junețe”, câteva povestiri, din care unele cu caracter personal, de exemplu „Zoe” (1829) și „O alergare de cai” (1840), nuvele în care intriga e bine condusă și plină de interes, iar limba e românească și cu expresiuni nimerite. „Fiziologia provințialului” reprezintă poate cea mai bună fiziologie scrisă în limba română.
Tot în această grupă intră și povestea „Toderică, jucătorul de cărți” (1844), imitată cu destulă libertate după Federico de Prosper Mérimée. E vorba aici de un jucător de cărți care pierduse toată averea, și găzduind odată pe Iisus Hristos și pe Sfântul Petru, a obținut ca răsplată trei lucruri: cărțile pe care le avea în mână au fost dăruite cu putere ca totdeauna să-i aducă câștig lui Toderică, pomul de la ușa lui să fie așa ca oricine se va sui să nu se poată coborî fără voia lui Toderică, în fine un scaun de asemenea fu blagoslovit ca oricine va sta pe el să nu se ridice fără voia lui Toderică. Cu mij­loacele acestea el făcu avere mare, scăpă în câteva rânduri de moarte și în fine, când muri, izbuti să intre în rai prin șiretenia lui.
Această glumă nevinovată, despre care însuși Negruzzi ne spune că s-a tipărit mai mult ca să umple coloanele revistei decât cu vreo pretențiune literară, supără grozav clerul și administrația din acel timp – 1844 – încât îl trimiseră în exil la o mănăstire, iar revista Propășirea a fost suspendată.
Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare este „Alexandru Lăpușneanul”, publicată în Dacia Literară în 1840, una din nuvelele de referință ale literaturii române. Nuvela se compune din patru părți, fiecare purtând un motto, care este tema ei. Iacob Eraclid, cunoscut sub numele de Despot Vodă, fusese ucis de Tomșa, care devenise domn al Moldovei; Alexandru Lăpușneanu, care mai domnise o dată, vine cu oști turcești ca să reintre în posesia tronului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.