Lecţia de istorie – Liviu Rebreanu

Scriitorul Liviu Rebreanu a murit pe 1 septembrie 1944. Oficial, el ar fi decedat din cauza unor afecţiuni cardiace, însă apropiaţii au susţinut faptul că acesta ar fi fost asasinat de un soldat. El a fost un prozator şi dramaturg român, membru titular al Academiei Române.
Guvernul de la Budapesta a cerut extrădarea lui Rebreanu, tânărul scriitor fiind trimis în închisoarea de la Văcăreşti. El a fost eliberat din penitenciarul bucureştean, după şase luni de detenţie. Odată pus în libertate, Liviu Rebreanu a avut de luptat cu proble­mele financiare.
În timpul Primului Război Mondial, acesta a scris romanele Ion şi Pădurea Spânzuraţilor. Opera din urmă a fost inspirată din drama fratelui său, Emil Rebreanu, ofiţer în armata austro – ungară, care a fost condamnat la moarte după ce i-au fost puse în cârca infracţiunile de dezertare şi spionaj.
În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, şi, apoi, în limba română, multe amin­tiri din copilărie aduc în prim-plan pe oamenii acestor locuri. Deşi localizate în imaginarul Pripas (identificat de cercetători cu vechiul sat Prislop, astăzi, suburbie a oraşului Năsăud, în care Liviu Rebreanu a locuit mai târziu), unele episoade din Ion au păstrat cadrul toponimic şi onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publi­cate de scriitor).
La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula. Acolo, pe lângă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. În 1907 a conspectat numeroase opere din literatura universală, specificând, uneori, data lecturilor. La Budapesta şi Gyula a scris şi transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon (volum nepublicat). Sub presiunea unor încurcături băneşti, a fost forţat să demisioneze din armată; în prealabil, scriind în „arest la domiciliu”, s-a hotărât să se dedice literaturii (Journal-ul surprinde acest moment).
La 12 februarie 1908 demisionează din armată şi revine în Prislopul Năsăudului, spre disperarea părinţilor, care l-au ştiut un domn realizat: „Aici am luat contact cu ţăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferinţele şi visurile lui – lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea…” La 1 noiembrie 1908 a debutat în presa românească la Sibiu, unde în revista „Luceafărul” îi apare nuvela numită Codrea.
În perioada interbelică, Liviu Rebreanu a fost în mai multe rânduri director al Teatrului Naţional. Fiind bolnav, romancierul se retrage la casa sa de la Valea Mare, din Piteşti, loc în care a scris multe dintre operele sale.
„Sunt sigur că boala ta se poate vindeca aproape deplin, numai tu să ai încredere în ţine însuţi şi în puterile tale de regenerare”, i-a scris Negulescu prietenului său Liviu Rebreanu.