Lecţia de istorie – Nichita Stănescu, poet nepereche, parte a unei trinităţi reformatoare în lumea versului românesc

0
297

Nichita Stănescu a fost un poet, scriitor și
eseist român, ales membru post-mortem al Aca­demiei Române. Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-mo­dernismului românesc din anii 1960 – 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de către unii critici lite­rari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
Poet nepereche, parte a unei trinităţi reformatoare în lumea versului românesc, alături de Eminescu şi Arghezi şi un admirabil artist, care prin teoriile, jocurile, abilităţile şi stările sale a metamorfozat realmente imaginea poeziei româneşti.
Nichita Hristea Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, la Ploieşti.
În perioada 1944 – 1952 a urmat Liceul „Sf. Petru şi Pavel”, devenit „Mihai Viteazul” din Ploieşti, pentru ca ulterior, între 1952 – 1957 să urmeze cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
În 1962 s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului „O viziune a sentimentelor”. Ulterior, fiind împreună cu poeta şi autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie şi a construi universuri abstracte. Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit „Argotice”— cântece la drumul mare şi publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea.
Este pentru scurt timp corector şi apoi redactor la secţia de poezie a Gazetei literare. În 1963 are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia. Trei ani mai târziu publică la Editura Tineretului un volum cu 11 elegii. Tipăreşte Necuvintele, care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare şi volumul de poezii „Un pământ numit România”. Este numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu. În 1970 devine redactor-şef adjunct la „România
literară”, revistă condusă de Nicolae Breban. Publică două noi volume de poezii: „Belgradul în cinci prieteni” şi „Măreţia frigului”. Pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire” obţine pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.
La 4 martie 1977 poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, şi este lovit de un zid care s-a prăbuşit după cutremur.
În 1978 publică volumul de poezii Epica Magna, care primeşte în acelaşi an premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române.
În anul 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru inclu­derea pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură, Nichita fiind nominalizat alături de nume mari precum Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn, laureatul acelei ediţii fiind, însă, poetul grec Odysseas Elytis.
În august 1981 are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă şi poetul se internează la spitalul Fundeni. După ce este externat ascunde faţă de toţi semnele maladiei sale, afişându-se optimist, iar medicii se declară uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională.
În timpul unei călătorii în Iugoslavia are o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia medicilor.
Pe 12 decembrie, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare şi este adus la Spitalul de urgenţă unde crizele sunt extrem de violente şi poetul se stinge din viaţă în noaptea de 12 spre 13 decembrie, fix la orele două şi zece minute. Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.