Pericle Papahagi s-a născut la 20 octombrie 1872, în Avdela, Grecia şi a fost un lingvist, filolog şi folclorist român de origine aromână (macedoromână), un neobosit culegător de folclor şi cercetător în domeniul aromânei, editor al celor mai vechi texte aromâneşti
Clasele primare le-a făcut în comuna natală, Avdela, iar cursul secundar în Bitolia. În 1891 devine student la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Începând din 1905, face studii de specializare la Leipzig, cu filologul Gustav Weigand, luându-şi doctoratul în litere în 1908.
Între 1895 şi 1898 este profesor la liceul român din Bitolia (şi pentru un an şi 8 luni directorul liceului), ulterior funcţionând la şcoli secundare din Salonic, Giurgiu, precum şi la Silistra, unde obţine titularizarea şi este director. În 1916 devine membru corespondent al Academiei Române. În Silistra se află un muzeu care îi poartă numele.
Pericle vine dintr-o familie de aromâni oieri din Avdela Pindului şi a avut mai multi fraţi şi surori. Sora lui, Anastasia, s-a căsătorit cu Sterie G. Ciumetti, inginer de poduri şi şosele. Mama lui Pericle, Despina (Despa) Caragiani (măritată Papahagi) a fost soră cu junimistul Ioan D. Caragiani şi cu Alexandru Caragiani, tatăl primei femei românce pilot, Elena Caragiani-Stoienescu.
S-a căsătorit cu Marica Magiari, sora traducătorului Mihail Magiari şi a baritonului Grigore Magiari – cel care a înfiinţat grupul de operă din Iaşi. Pericle şi Marica au avut mai multi copii, dintre care s-au ridicat numai trei: Teja Papahagi – cunoscut ca Directorul Spitalului din comuna Domneşti, Argeş, Elena Demmer (Dumitrescu) – doctor hematolog, şi Despina Andreescu – colecţionar de artă. Cele doua fete s-au stabilit în Germania.
Debutează în 1892, cu Cântece de leagăn la macedoromâni, în „Revista nouă” a lui B.P. Hasdeu. Editează revista „Dunărea” (1923) şi colaborează la „Analele Academiei Române”, „Analele Dobrogei”, „Arhiva”, „Convorbiri literare”, „Frăţil’ia”, „Grai bun”, „Grai şi suflet”, „Jahresbericht des Instituts für Rumänische Sprache zu Leipzig”, „Peninsula Balcanică”, „Revue historique du sud-est europeen”, „Vieaţa nouă”, „Viaţa românească”, „Byzantion”, Revistă armânească (una dintre cele mai semnificative publicaţii ale aromânilor, unde publica studii)[9], etc. A mai semnat şi P.N. Papahagi-Varduna, P.P. Varduna.
Personalitate a filologiei române, cu o „operă vastă, care ocupă o poziţie de neschimbat în istoria culturii aromâneşti” (Matilda Caragiu Marioţeanu, care il considera ca unul din dascălii ei), autor al unor impunătoare tomuri, precum „Românii din Meglenia” (1900) şi „Meglenoromânii” (I-II, 1902), Papahagi este, totodată, autor al unor contribuţii fundamentale la cunoaşterea folclorului aromân: „Din literatura poporană a aromânilor” (1900) şi „Basme aromâne” (1905). În prima, bogatul sumar cuprinde folclorul copiilor, medicină populară, ghici­tori, proverbe, colinde, obiceiuri (paparude, Lăzărelul, Sânziene), lirică de dragoste, bocete, toate textele fiind date în aromână şi dacoromână. Capitolele sunt precedate de scurte comentarii, de referinţe la contribuţii româneşti şi străine pe aceeaşi temă; la jocurile copiilor sunt amintite studiile lui Karl Groos şi Edward Tylor, la medicina populară sunt menţionaţi Thuchmann, Solomon Reinach, iar dintre români – Costache Vârnav, B.P. Haşdeu şi D. Lupaşcu
Pericle Papahagi a fost printre cei care au studiat dialectul aromân alături de alţi cercetatori ai filologiei romanice, români sau străini. Aceştia au ajuns la concluzia că aromânii îşi păstrează limba, muzica, obiceiurile, trasăturile fizice şi morale, însă contactul cu popoarele în mijlocul cărora trăiesc a produs o serie de inevitabile transformări.

Recomandările redacției