Cele două state, Țara Românească și Moldova, și-au început existența ca vasale ale Coroanei Ungariei, stare de vasalitate care a durat până la obținerea independenței în 1330 pentru Țara Românească și în 1359 pentru Moldova. Cele două principate au devenit formal vasalele Imperiului Otoman (în 1476 Țara Românească și în 1538 Moldova).
În ciuda introducerii unor reforme administrative și fiscale, favorizate și de faptul că unii dintre fanarioți au domnit atât în Țara Românească cât și în Moldova, perioada domniilor fanariote a fost caracterizată în general prin jaful bogățiilor țărilor și a coincis cu o perioadă grea în istoria principatelor, când zona a fost transformată în teatru de luptă între puterile vremii: Imperiile Otoman, Habsburgic și Țarist. Cele două principate, sau importante zone ale lor, au fost, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, sub ocupația militară a Imperiilor Habsburgic sau Rus, așa cum s-a întâmplat cu Oltenia, Bucovina sau Basarabia. Impozi­tarea excesivă, reprimarea violentă a oricăror mișcări de împotrivire, jafurile de tot soiul, au dus la deteriorarea calității vieții și la o importantă scădere a populației.
Unirea celor două principate a fost legată de mișcarea de independență a Greciei. Filiki Eteria, sprijinită de cei mai mulți fanarioți, a avut o puter­nică bază în Moldova. În Muntenia, Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a încercat să combine lupta antifanariotă cu alianța cu Eteria. În cele din urmă atât mișcarea revolu­ționară a românilor cât și lupta Eteriei au fost înfrânte de invazia otomană.
În 1859, profitând de ambiguitatea textelor înțelegerilor finale, care prevedeau existența a două domnii, dar nu împiedica una și aceeași persoană să fie aleasă pe ambele tronuri, Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca Domnitor al Principatelor Unite Moldova și Țara Românească.
Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza poporul român a înfăptuit el, mai întâi, unirea personală (1859) și apoi unirea completă (1864).
La 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor în Moldova. La 24 ianuarie în același an, Cuza a fost ales ca domnitor în Țara Românească. Așa s-au unit Moldova și Țara Românească și s-au născut Principatele Unite. Deși Unirea din 1859 era recunoscută doar pentru perioada domniei lui Cuza, șirul de reforme
inițiate de acesta și venirea pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și cel al Prusiei a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil.
Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.
În 1878, după victoria din Războiul de Independență, România s-a scuturat de jugul otoman, dar a intrat imediat în conflict cu aliatul rus în pri­vința Bugeacului. În cele din urmă, România a primit Dobrogea, dar a trebuit să cedeze sudul Basarabiei (județele Cahul, Bolgrad și Ismail).

Recomandările redacției