Limbajul lui Arthur pe care nu l-am înțeles: mor, mor, mor

Pornind de la o idee secundară, nu cred că numele de Arthur este cel mai potrivit pentru ursul nostru carpatin. Atunci când deplâng soarta celui mai mare urs din România, ucis mișelește, vreau să mă gândesc la un nume care să mă reprezinte. Nu vreau să mă gândesc la Arthur ca la un urs secui, în ciuda faptului că numele are de fapt origini galeze, care chiar înseamnă urs. Dar, din moment ce pădurile din secuime aparțin (deocamdată și… pentru totdeauna) României, ursul trebuia să fie numit Mihai, Ștefan, Basarab, Mircea, Dragoș, Bucur, Gheorghe, Vasile, Ioan sau aș fi acceptat chiar și Carol, având în vedere că a fost primul cap încoronat al României. Dar pentru mine, Arthur este Iancu – Crăișorul Munților.

Desigur, asta este o chestiune secundară. Problema cea mare este omorârea lui Iancu și mai ales modul mișelesc prin care i s-au curmat zilele unuia dintre cei mai mari urși ai României (nu ai secuimii și nici ai Transilvaniei – așa cum spune Prințul Charles. De fiecare dată când vine în România Charles spune că vine în Transilvania, evitând numele țării noastre).

Despre modul în care a fost omorât Arthur – accept și eu botezul ăsta, s-a tot vorbit și dezbătut: prințul austriac Emanuel von und zu Liechtenstein ar fi venit în România în luna martie. Contra unei taxe de 7.000 de euro, și-a fundamentat uciderea celui mai mare urs prin derogarea oferită de Ministerul Mediului din România pentru eliminarea unei ursoaice cu pui care ar fi cauzat pagube anul trecut la unele ferme din Ojdula – în județul Covasna. De fapt, el a mers cu intenția de a vâna cel mai mare urs din țara noastră. Și l-a ucis în localitatea Ojdula, într-o arie naturală protejată.

Este clar că prințul nu a venit să rezolve problema localnicilor, ci să își ducă acasă cel mai mare trofeu pentru a-l agăța pe perete. Prințul nu a omorât ursoaica vizată, ci un mascul care trăia în adâncul pădurii și care nu venise niciodată în apropierea localităților.

Uciderea lui Arthur a provocat o adevărată isterie națională, iar lucrul acesta este îmbucurător. Ne arată că suntem un popor încă viu, căruia îi pasă de valorile sale și se răzvrătește atunci când este călcat în picioare. Pentru că așa a și fost: prințul cu numele unei țări de mărimea unei pășuni de la noi ne-a sfidat și ne-a râs în față. De caracterul lui și de modul în care a ales să își respecte sângele albastru nu are rost să vorbim. Trebuie însă atrasă atenția asupra unor puncte de vedere, pe care ni le-am însușit după această tristă experiență, și care dacă vor prinde rădăcini ne vom înfunda și mai mult ca țară.

S-a pus în discuție și chiar circulă o petiție prin care se cere renunțarea la a oferi trofee de vânătoare străinilor. Chiar dacă vânătoarea este o îndeletnicire barbară și sângeroasă, renunțarea la a vinde trofee străinilor este una cât se poate de dezavantajoasă, din toate punctele de vedere. Noi acum plângem, și pe bună dreptate, soarta unui urs, dar nu plângem viețile oamenilor luate de urși. Aici poate interveni o discuție separată și interminabilă despre exploatarea pădurilor, despre invadarea habitatului urșilor de către oameni, dar cu toate astea, în absolut orice condiții viața unui singur om este mai presus de cea a unui animal. Deci, oricum animalele vor fi vânate pentru a înlătura pericole sau pentru a menține un echilibru. Apoi, banii care se strâng din vânătoarea de trofee sunt canalizați tocmai pentru a proteja animalele rămase, pentru a le oferi hrană și siguranță. Fără aceste sume, soarta animalelor sălbatice din România ar fi și mai grea. Bulgaria, spre exemplu, care deține un fond de vânătoare la jumătate față de al nostru, exploatează mult mai eficient acest turism al trofeelor, reușind astfel să adune mult mai mulți bani decât noi.

Un alt curent pe care l-am observat că circulă după uciderea lui Arthur de către prinț este acela al urii împotriva capetelor încoronate, împotriva Monarhiei și chiar împotriva străinilor care ne vizitează țara. Despre absurdul unor astfel de idei nu are sens să zăbovim. Vine din partea unor oameni frustrați, apucați, insuficient educați, dar suficienți cu ei înșiși, mărginiți și cu idei fixe – dar puține, cu limite mult prea bruște pentru a întinde prea mult rândurile pentru ei.

În fine, și o ultimă constatare care nu vine să contrazică ideea de adineauri, dar care se îndreaptă împotriva celor lipsiți de atitudine. Și mă refer aici la oameni cu funcții publice, de la care se aștepta o atitudine. În primul rând, în loc să văd o demisie a ministrului Mediului, acesta a ieșit cu o declarație halucinantă: „Este extrem de greu să stabilești exact ursul”, spune maghiarul Tanczos Barna, în mâinile căruia se află Mediul și pădurile din România.

Mai halucinantă, dacă nu chiar paralizantă, este declarația premierului României, Florin Cîțu: „Arthur nu este cel mai mare urs din România“.

Și, în fine, ceea ce se va așterne în cele din urmă peste toată această poveste este ceea ce vine din partea președintelui nostru Iohannis: tăcerea.