Sincer fiind, n-am prea avut un subiect clar pentru textul de azi. Am încercat să evit subiecte generale, mult mediatizate, precum cazul Udrea, mărţişorul prezidenţial sau criza din Ucraina. De ajutor mi-a fost o proaspătă cunoştinţă, care mi-a dezvăluit că a trăit vreme de 37 de ani în Lipova. Parte din nostalgia acestuia, parte din amintirile şi acumulările mele, am ajuns să vorbim despre Lipova.
Din păcate, Lipova a ajuns la statutul de cel mai puţin dezvoltat oraş al judeţului. Ca arc peste timp, decăderea Lipovei a început undeva în anii comunismului, când un proiect considerat grandios a oprit dezvoltarea localităţilor din amonte de municipiul Arad. Partidul unic de atunci (nu ştiu cine anume, aşa că folosesc acest termen impersonal) a avut „viziunea” construirii unei megahidrocentrale pe Mureş, ceea ce ar fi însemnat ca multe dintre actualele localităţi să aibă soarta Orşovei vechi, să fie acoperite de ape. De aici şi acel STOP al investiţiilor, considerate inutile, din moment ce totul (sau aproape totul) urma să fie inundat. Între timp proiectul a fost amânat, poate uitat, a venit Revoluţia lucrurile
s-au schimbat, dar stagnarea de circa 20 de ani şi-a produs efectele.
Din păcate (din nou din păcate), perioada post-revoluţionară nu numai că a schimbat starea lucrurilor, ci a adâncit această stagnare. Mulţi lipovani (NU lipoveni, cum greşit auzim de multe ori) pun această continuare a „metastazei” dezvoltării pe seama conducerilor slabe, către foarte slabe, pe care le-a avut Lipova de-a lungul anilor. Nu contest acest argument, mai ales că, de-a lungul timpului,
i-am cunoscut personal şi profesional pe câţiva dintre edilii oraşului. Dar, parcă dincolo de toate, Lipovei nu i-a lipsit doar o conducere administrativă eficientă, ci parcă a lipsit şi acel „patriotism” local necesar dezvoltării unei comunităţi. Parcă pesimismul a sufocat până şi ambiţia unora care au vrut să se scuture de amprenta stagnării. Au mai încercat unii câte ceva, precum Constantin Miloş, care a resuscitat Băile Lipova şi, redivivus, a construit o biserică, au mai fost investiţii în edificiul-simbol al Radnei, Catedrala franciscană, dar cam atât. Puţin, pentru un oraş cu o istorie zbuciumată, dar frumoasă, care îmbină elemente şi repere a două imperii: austro-ungar, respectiv otoman, deoarece (cum cred că nu toţi ştim) Lipova a fost, într-o vreme, localitate de graniţă, cu Mureşul drept frontieră.
Acum, ca să închid bucla nostalgiei, Lipova continuă să stagneze. Sau, ca să fiu mai exact, ritmul dezvoltării este unul lent spre inexistent. În decursul ultimelor trei mandate, s-au perindat trei primari, al treilea fiind acum în funcţie. Din păcate, deşi nu le-aş reproşa bunăvoinţa, nici unul dintre aceştia n-a „rupt gura târgului”. Ba mai mult, faptul că nici unul dintre aceştia nu şi-a reînnoit mandatul (semnele arată că nici actualul nu va obţine un nou mandat) arată că lipovanii nu au fost (sau sunt) mulţumiţi de nici unul dintre cei trei. La fel cum nu au fost mulţumiţi nici de singurul primar post-decembrist cu două mandate la activ, în persoana lui Petre Gherman (între 1996-2004), care a încercat să candideze şi în 2004 şi în 2008, dar care a obţinut scoruri electorale minimale.
În schimb, Lipova suferă şi, din moment ce soluţii locale nu se găsesc, ar trebui ca acest frumos şi simbolic oraş să facă parte dintr-o construcţie strategică la nivel judeţean sau chiar naţional. Istoria obligă.

Recomandările redacției