OLYMPUS DIGITAL CAMERA„Deşertul pentru totdeauna”
de Octavian Paler
Polirom, 2012
Se spune că atunci când vor să ne pedepsească, zeii ne dăruiesc o me­morie bună. În cazuri mai puţin acute, ne-am dori ca propria memorie să fie nu o cameră gata mobilată, ci una goală pe care s-o putem decora înşine doar cu amintiri fie suportabile, fie agreabile. Poate că la asta medităm şi noi, precum Octavian Paler, atunci când ne aflăm la câte o răspântie a vieţii: accident, infarct, operație, bătrâneţe, despărţire, plecare etc.
,,Lisa nu mai e ,,satul meu”. E doar satul în care ,,m-am născut”. Lisa îmi confirmă din păcate ideea că progresul exterior e însoţit uneori de regres interior. Satul nu mai e o lume. Are parcă orizonturile sparte. Mica sa eternitate s-a prelins şi a rămas pe aceleaşi temelii, o haltă oarecare din istorie.” După ce a suferit pe nesimţite un infarct, la şaptezeci şi patru de ani, Octavian Paler se găseşte în situaţia de a arunca o privire înapoi. Ce a lăsat în urmă-i, o biografie sau un destin? Şi unde începe acesta? Evident, în primii ani de copilărie petrecuţi în satul braşovean Lisa. Astfel că ,,Deşertul pentru totdeauna” devine un eseu de tip solilocviu prilejuit de confruntarea cu insidiosul morţii, cea care îşi face apariţia sub forma nedureroasă a unei disfuncţii coronariene, ereditare altminteri.
Doi sunt polii temporali ai construcţiei memorialistice – prezentul şi copilăria. Prea puţin sunt detaliate tinereţea ori maturitatea. Pe firul ere­dităţii, putem remarca fenomenul de închidere a buclei: precum un şarpe uroboric, bătrânul îşi întoarce prietenos faţa către copilul care a fost. Pe fundalul copilăriei se proiectează familia precum o fotografie ţărănească de pe peretele din tindă: tatăl admirat şi devotat, mama extrem de introvertită, sora discretă. Şi peisajul Lisei, satul-matcă. Deşi Octavian Paler nu este mereu de acord cu ideile lui Emil Cioran, eu una am remarcat similitutini în ce priveşte viziunea asupra lumii la cei doi eseişti. N-am putut face abstracţie că ambii au copilărit într-un sud transilvănean şi c-au aparţinut unei specii aparte: ,,omul cu sentimente”. Această tipologie umană, prin excelenţă hără­zită artistic, vădeşte o incredibilă sensibilitate şi interiorizare. Pentru ambii scriitori, satul natal -Răşinarii sau Lisa- reprezintă o vale a plângerii unde nu se mai întorc pentru că părinţii au murit, locurile s-au prefăcut, iar cei cunoscuţi s-au schimbat. De asemenea, ambii autori cochetează cu ideea sinuciderii niciodată comise după ce au avut revelaţia vieţii şi a morţii într-un cimitir ţărănesc încă din copilărie. Stilistic însă, Emil Cioran rămâne un acrobat al cuvintelor, timp în care Octavian Paler devine un stoic rătăcit printre noi.
Cu stoicism, cu exigenţă de sine şi cu asumarea unei inexorabile singurătăţi a omului în faţa destinului, Octavian Paler vrea să ne lase mărturie că fiecare dintre noi deținem o copi­lărie care se încheie brusc într-o dimineaţă, de pildă aceea a plecării la vreun liceu. Ani lungi vom căuta ecoul râsului acelui copil care am fost, dar el nu va mai fi de găsit.
Anca Giura

Lasă un răspuns

Recomandările redacției