Literatură la o ceaşcă de ceai, rubrică de recomandări de lectură cu Anca Giura

Colaboratoarea mea Anca Giura a ales pentru această săptămână un volum semnat de Nora Iuga. Sperăm să vă placă şi nu uitaţi că aşteptăm să ne comentaţi intens pe site-ul nostru sau pe contul de facebook.
„Sexagenara și tânărul” de Nora Iuga, Editura Polirom, 2012
Învestit de către artă şi de către media cu exigenţe majore, corpul femi­nin a fost frecvent perceput ca un templu. Când îmbătrânim însă, templul devine o închisoare: ,,Dacă m-ar fi cunoscut atunci, totul ar fi fost mult mai simplu, n-ar fi existat acest grilaj între noi, prin care nu putem să ne atingem, ci numai să ne vedem…” gândește personajul feminin din cartea de astăzi. Are peste șaizeci de ani și știe că nu mai poate fi dorită de bărbați.
Poate că scriitoarele noastre nu au avut îndrăznelile unor femei de litere din Europa, cele care au schimbat percepţia publicului asupra literaturii femi­nine încă din secolele XVIII-XIX. Dar avem şanse să recuperăm ceva prin contribuţia unei Nora Iuga. Poetă şi prozatoare lipsită de inhibiţii estetice, Nora Iuga uimeşte prin vitalitatea scriiturii sale. Fie şi numai titlul cărţii recomandate de mine astăzi are puterea să ne facă foarte atenţi la ce are autoarea să ne transmită: ,,Sexagenara şi tâ­nărul’’.
La o primă privire, pare un roman de dragoste. De dragoste imposibilă. În fond, rămâne un roman al eroziunii timpului executate asupra sculpturii trupului. Poate că la vârsta bătrâneţii îţi poţi permite orice rebeliune pe principiul funest că totul a devenit  deja trecut. Ne gândim şi la aspectul că femeilor le e mai greu să îmbătrânească decât bărbaţilor. Mai ales femeilor atrăgătoare.
Sub vălurile de piele care şi-a pierdut elasticitatea, nubilitatea şi sexuali­tatea par a-i fi nealterate. Tragismul provine tocmai din această conservare a dorinţelor de femeie tânără pe care însă trupul propriu  a trădat-o. În fond ce mai poate fi sexualitatea  în afara corporalităţii? ,,Sexagenara şi tânărul’’ este un roman de un curaj nebun care păstrează maniera foarte sinceră şi autoficţională din ,,Hai să furăm pepeni’’. O femeie care se îndreaptă spre şaptezeci de ani, în speţă un alter-ego al autoarei, îşi povesteşte trecutul, erotic cu precădere, în faţa unui tânăr impasibil, identificabil cu o ,,privire verde’’. La lăsarea nopţii el va pleca, imperturbabil, romanul se încheie cu uşa care se închide peste singurătatea protagonistei, iar cititorul se întreabă cât curaj trebuie să fi avut autoarea să ducă până la capăt acest exerciţiu de introspecţie psihologică şi erotică.
Putem observa că organul dorinţei feminine, cu certitudine unul situat undeva prin creier, moare ultimul. De aici survine un întreg dezastru când hormonii, trupul şi tot angrenajul atracti­vităţii feminine se erodează. Conside- ­rând că la acea vârstă nu mai e nimic de pierdut Anna, sexagenara din roman, îşi permite un solilocviu asistat despre tânăra femeie care a fost. Nora Iuga are excelenta intuiţie să nu cadă în pericolul idealizării şi portretul Annei la tinereţe este unul cinic, ironic, ireve­renţios.  Cinismul se păstrează şi în privinţa bătrâneţii: ,,Privirea verde a ales din tot trupul ei mâinile, la care un ochi mai atent ar descoperi încheieturile uşor deformate. Anna îşi mişcă degetele graţios şi degajat, mai crede că acele mici diformităţi nu se văd încă…’’.
Acest text îndrăzneţ ne sugerează că minţirea de sine este de o toxicitate cumplită pentru femei şi că frumuseţea feminină apare extrem literaturizată făcând deservicii femeilor în general. Profund ancorată în problema­tica postmodernităţii pe principiul: ,,Am un corp dezirabil, deci exist”, romanul Norei Iuga refuză să facă frumos, el proclamă neputinţa. Nu, literatura nu e o  clinică de chirurgie estetică. De când esteticul s-a căptuşit în tabloide, lite­ratura a plonjat în subconştient şi în adevărurile incomode ale minţii şi ale trupurilor noastre.