În top o sută de companii din România, doar trei dintre ele sunt cu capital autohton. Restul, desigur că-s înregistrate în România , dar sunt doar subsidiare ale unor multinaţionale. În consecinţă, 80% din cifra de afaceri a mediului economic intern, este generată de acelaşi capital de origine străină. Sunt date edificatoare, care ne arată că nu mai avem o economie naţională, care să conteze. Iar asta, în momente de dificultate poate fi esenţial. Nu mai departe decât în criza din 2009, marile companii de la noi au trimis banii în străinătate, ca să ajute firmele mamă. Nu la fel s-a întâmplat în Polonia unde există o solidă economie naţională, plus un sistem bancar cu bănci chiar poloneze. Bănci care nu au transferat capitaluri, ci l-au pompat în economia proprie. Iar fapt este că ei n-au resimţit criza. În schimb la noi, tăierile bugetare şi amputările de salarii în sectorul bugetar au generat şi în mediul privat o reacţie similară: salariul minim pe economie cu bonusul „bucură-te că ai un loc de muncă”. Iar reculul de atunci se mai resimte şi astăzi. De altfel, dacă în 2010, erau înregistrate peste 800.000 de contracte de muncă cu salariul minim pe economie, ceea ce reprezenta 16,5% din numărul total de angajaţi, astăzi ele se apropie de 30%. Practic în cinci ani s-au dublat, în această situaţie găsindu-se aproape 1,6 milioane de contracte. E drept, dintr-un total de 5,4 milione, faţă de 4, 84 miliioane în 2010. Atunci salariul minim brut era de 600 de lei, acum este de 1050 de lei.
Asta înseamnă că trei din zece angajaţi au leafa minimă. Adică sub 800 de lei net. Sunt nişte statistici care arată fără de tăgadă că suntem la coada Europei din punct de vedere al salariilor. Nu şi al preţurilor. Fapt este că în aceste zile sindicaliştii de la Cartel Alfa au ieşit în stradă. Nu pentru drepturi salariale în mod direct. Ci, pentru solicitarea de modificare a Legii 62 din 2011, cea a dialogului social, adoptată prin asumare de către Guvernul Boc. Nici acum, actualul executiv nu face mai nimic pentru remedierea situaţiei , deşi a promis şi semnat un acord în acest sens. Sindicaliştii cer câteva schimbări şi anume : contract colectiv de muncă unic la nivel naţional, până la dezvoltarea contractelor colective sectoriale, dreptul la conflict de muncă şi protejarea minimală a reprezentanţilor sindicali, astfel încât să fie permis dialogul social. Nu în ultimul rând se vrea şi realizarea unor relaţii de muncă negociabile pentru salariaţi şi nu „transformarea lor în sclavi moderni”. Iar consecinţa că nu există o minimă protecţie a forţei de muncă se vede şi prin creşterea sensibilă a numărului de oameni care au salariul minim pe economie. Iar problema nu e de productivitate, ci de voinţă politică. Pentru că până la urmă, pentru un refugiat Guvernul a alocat aproape 1200 de lei pe lună. Cu patru sute de lei mai mult decât pentru un român cu leafa minimă. Care, culmea, mai şi munceşte pentru aceşti bani. Iar următorul gând vine firesc: mai bine refugiat, decât salariat.
