Mărturia unui Şef de Stat Major despre morţii de la Podul „Decebal” şi de pe „Calea Victoriei”

Fragment dintr-un interviu cu locotenent-colonelul (r) Alexandru Ioan Chiş
Urmare din numărul trecut
Ieri s-au împlinit 27 de ani de când arădenii au ieşit în stradă pentru libertate, Aradul devenind astfel al doilea oraş al Revoluţiei, după Timişoara. Jurnalistul şi scriitorul Emil Şimăndan, autorul mai multor cărţi despre Revoluţia din 1989 a realizat un interviu cu lt. col. (r) Alexandru Ioan Chiş, unul dintre Şefii de Stat Major ai Armatei care au participat la Revoluţia de la Arad. Acesta face o serie de mărturisiri despre morţii de la Podul „Decebal” şi de pe „Calea Victoriei”. Astăzi vă oferim posibilitatea să citiţi cea de a doua parte a interviului.
E.Ş.: S-au dat numeroase explicaţii contradictorii în legătură cu evenimentele tragice din noaptea de 24 decembrie de pe „Calea Dimitrov”, unde un TAB al Armatei a nimicit un ABI al Miliţiei, acţiune ce s-a soldat cu morţi şi răniţi. Am prezentat pe larg acest moment în mai multe ediţii ale volumului „Întrebătorul din Agora” dedicat Revoluţiei din Decembrie 1989 de la Arad. Aşadar, cronologia este  cunoscută de către arădeni şi nu doresc să ne mai referim la lucruri cunoscute. Întrebarea la care arădenii însă doresc să afle răspuns este cum s-a ajuns ca un TAB al Armatei, care apăra revoluţia, să dechidă foc armat, de nimicire, asupra unui ABI, cu un echipaj mixt (Miliţie şi reprezentanţi ai Frontului) care slujea, de asemenea, revoluţia?
Lt.col.(r.) Al.I.C.: ABI-ul poliţiei, după ieşirea pe linia de tramvai din cartierul „Aurel Vlaicu” spre şoseaua principală, unde a fost chemat la un eveniment, a întâlnit un TAB, care mergea în aceeaşi direcţie, spre UTA şi apoi pe „Calea Dimitrov”. Cu toată strădania echipajelor de a comunica prin staţie, nu au reuşit, frecvenţele difereau. Întrucât  TAB-ul se deplasa foarte încert, cei din
ABI au hotărât să-l depăşească în dreptul Tipografiei. Depăşirea s-a executat prin dreapta, deci neregulamentar, şi, oarecum, au tăiat calea TAB-ului, au luat-o prin faţa acestuia. Pe de altă parte ocupanţii ABI-ului au considerat că în structurile Armatei era deja acelaşi consemn precum cele ale Poliţiei, adică şi cei din TAB cunoşteau despre ieşirea lor de la Inspectorat în misiunea primită în  cartierul „Aurel Vlaicu”. Tocmai aici a fost marea eroare. TAB-ul avea misiunea primită  de la Divizia din Oradea să descopere şi să anihileze orice ABI de pe traseul său, conform notei telefonice transmise la UM Cetate de la Divizie. La acel moment era deja raportat la Divizie descoperirea unui ABI de către  TAB-ul care acţionase în zona Vlaicu, la Fortuna, lucru pe care-l ştiau de ceva timp. Era tocmai echipajul la care ne referim, al cărui comandant era cpt. Ursu şi în care se mai aflau ing. Popa şi ofiţerii Duma şi Grada.
E.Ş.: În ce moment a avut loc atacul TAB-ului asupra ABI-ului?
Lt.col.(r.) Al.I.C.: Poziţia era următoarea: se apropiau de intersecţia Sverdlov cu Dimitrov, unde pe colţ era bufetul ,,Potcoava”. Comandantul TAB-ului, cu numele Olariu, aştepta îngrijorat răspunsul la raportul său dat către Divizia de la Oradea. Misiunea sa era una specială, plecase din cazarmă pentru a descoperi autovehicule aparţinând MI, şi, conform notei telefonice de la Oradea, urma să deschidă focul asupra acestora, fără nici o somaţie. În nota telefonică nu se punea problema ca înainte de deschiderea focului să se execute vreo somaţie, nici să raporteze cuiva pentru aprobare, ci să deschidă foc direct. Dar pentru că ştia că acolo erau tot oameni ca şi el, comandantul TAB-ului a trecut peste ordinul dat şi a cerut aprobare, care întârzia să vină. Oare din ce motiv? Apoi în momentul când TAB-ul ajunsese aproape de intrarea pe strada Dimitrov a primit ordinul Diviziei de la Oradea de a deschide focul asupra ABI-ului. Dar, ciudat, într-o clipă se declanşase şi o rafală de armă automată, ce trăgea serii cu un zgomot mai greu, din faţă-dreapta către ABI. Cei aflaţi în TAB au interpretat focul dinspre ABI că este îndreptat spre ei. Ing. Popa Romeo, revoluţionarul din ABI, a văzut uşa din partea lui înroşindu-se brusc. Instantaneu TAB-ul a deschis focul asupra ABI-ului. Schijele şi gloanţele i-au rănit pe cei din spate, aceştia scoţând un urlet deznădăjduit. Popa a început să strige din răsputeri pentru a încerca să-i anunţe pe cei din TAB, să nu mai tragă, pentru că sunt o patrulă mixtă de la Front şi Poliţie, folosind gigafonul. După prima rafală TAB-ul a tras a doua rafală, atunci fiind lovit mortal lt.maj. Duma. Ultimele lui cuvinte au fost: „Mamă, copilaşii mei cui rămân? Mor aici!” – şi-a amintit Popa. Cpt. Ursu, care era la volan, a frânat brusc oprind maşina, apoi a urmat a treia rafală, cea mai distrugătoare. Toţi cei din ABI au rămas încremeniţi pe locurile lor, erau terifiaţi de grozăvia trăită. În clipa aceea TAB-ul, inexplicabil, i-a lovit intrând în ei, după care s-a aşternut o linişte mormântală. De data aceasta timpul a părut mai lung decât în realitate, deşi totul se derulase pe parcursul câtorva secunde. Mintea lui Popa lucra febril încercând să-şi explice cine sunt cei care i-au lovit atât de greu şi ce urmăreau? I-a asimilat cu trupe străine pătrunse în ţară, sau de ai noştri, care aveau alte interese, dar nici în ruptul capului nu putea să creadă că erau militari din garnizoana Arad! Pe de altă parte, echipajul TAB-ului, de bună credinţă, a executat un ordin venit direct de la comandamentul Diviziei din Oradea, nu avea de unde să ştie că ordinul dat de a se interzice ieşirea ABI-urilor din unitatea de care aparţineau, nu a fost luat în serios, în opinia mea, de către cei care comandau la Inspectorat. Popa părăseşte locul dezastrului şi trece printr-o suită de alte situaţii dureroase, de neînchipuit.
Deschiderea focului armat asupra propriei sanitare!
E.Ş.: Am înţeles din cele relatate de dvs. că ordinele de des­chidere a focului pentru anumite obiective – în cazul de faţă împotriva unui ABI al Inspectoratului de Miliţie Arad – erau super- vizate de Divizia de la Oradea, care era comandată de generalul Şchiopu. Cum rămâne însă cu deschiderea focului armat împotriva propriei Sanitare, de asemenea soldată cu victime?
Lt.col. Al.I.C.: Într-un timp scurt de la evenimentele descrise la Podul „Decebal”, primesc telefon de la Comenduirea de Garnizoană şi vorbesc cu cpt. Prodan, care cere permisiunea în numele medicului Chiş Aurel, de a se înapoia în unitate cu Salvarea, care venea de la Spital, unde au dus-o pe soţia căpitanului. Convorbirea s-a încheiat cu recomandarea mea de a se evita deocamdată acest lucru. Prodan a înţeles şi a închis. Peste câteva minute dubiţa Salvării trece în viteză podul, ocupanţii fiind confruntaţi cu focuri de armă dinspre Hotelul „Parc”, se vedeau trasoarele luminoase în aer, dar şi dinspre U.M. Cetate spre Hotelul „Parc”. A fost o greşeală de neprofesionist a ofiţerului de geniu, chiar dacă intenţia era de apreciat. A executat acele focuri prin geamul lateral-stânga, derutând pe apărătorii UM Cetate, care au tras asupra lor când au intrat pe panta coborâtoare a Podului „Decebal”. Semnalul de recunoaştere cu farurile nu a fost folosit, iar cei aflaţi pe pod au tras şi ei apărându-şi integritatea. Şoferul a fost lovit şi a pierdut controlul volanului, maşina s-a răsturnat şi rostogolit prin poarta ştrandului, foarte aproape de malul Mureşului. Nici unul dintre apărători nu a înţeles în acele clipe în cine au tras, se pare că toţi, de bună credinţă, erau convinşi de îndeplinirea misiunii, respectiv de a nimici „teroriştii”. Datorită continuării focului între cele două obiective, acordarea primului-ajutor a fost amânată, astfel cei din Salvare au avut de aşteptat un timp destul de îndelungat.
E.Ş.: Cum a reacţionat maiorul de atunci Alexandru I. Chiş, membru al Grupului de Comandă, astăzi locotenent-colonel?
Lt.col.(r.) Al.I.C.: În acele clipe de coşmar eu am fost solicitat de către Divizia din Oardea  pentru a raporta situaţia morţilor şi răniţilor, pe zile şi ore şi pe obiectivele avute în pază. Am crezut că am de a face cu vreun birocrat, care la acea oră nenorocită nu avea altceva de făcut decât să-şi satisfacă orgoliul de a fi pentru câteva minute şef. L-am rugat să înţeleagă că ar fi indicat să sune la Grupa Operativă, sau să aştepte până dimineaţa pentru acea situaţie… pentru că acolo unde sunt eu se moare pe bune. Atunci mi-a încolţit ideea care nu-mi dădea pace de ceva timp, mă întrebam oare cine avea ordin (interes), să se folosească de statistici, rezultate din acţiunile de luptă? Poate chiar unii care trebuiau să urmărească cu stricteţe îndeplinirea unui plan deja cunoscut şi care trebuia raportat mai sus cu scopul de a-l dezvolta. Şi pentru că un ofiţer aflat la conducere chiar şi temporar, în virtutea prerogativelor comenzii, avea posibilitatea de a dispune şi de alte elemente din structura unităţii, am hotărât că situaţia din acele clipe cerea imperios ca eu personal să mă ocup, cu urgenţă, de salvarea celor care încă aveau speranţă să supravieţuiască.
E.Ş.: Cum aţi acţionat în continuare?
Lt.col.(r.) Al.I.C.: În momentul când am ajuns la tancul 1P 106, căruia i-am precizat o nouă pozi­ţie de apărare, un cetăţean civil m-a informat că dubiţa unităţii este Salvarea de la U.M.Cetate şi în ea sunt răniţi. Fiind atunci în deplasare spre locul cu autobasculanta, nu puteam fi anunţat despre cea de a doua nenorocire. Nu îmi puteam imagina că doar la câteva minute de la convorbirea avută cu Prodan, hotărârea celor din Salvare a fost alta decât cea convenită, să nu vină în cazarmă. Din momentul acela două grupe de militari, una de la tanchişti, oamenii cpt. Roman, printre care frt. Prepeliţă cu alţi trei militari şi oamenii mr. Mureşan de la infanterie, un sergent–major cu trei militari au sosit la faţa locului şi au evacuat răniţii, constatând rănirea gravă a soldatului-şofer Puşcău Adrian. După câţiva ani doctorul-maior Chiş Aurel mi-a destăinuit motivul venirii în cazarmă, contrar recomandării mele de a nu o face. A dorit să fie la dispoziţia ostaşilor pentru a le da ajutor la nevoie. Era singurul medic chirurg ,,la pace”, cum a declarat el. Credea în acelaşi timp că unitatea era capabilă să ţină piept oamenilor generalilor Nuţă şi Mihalea, lucru însă fals, întrucât cei care au venit la Arad erau binecunoscuţii ,,viteji” în represiunile dure de la  Timişoara!
E.Ş.: Ce rol consideraţi că au avut Gărzile patriotice în timpul Revoluţiei din Decembrie 1989 în Arad, conduse de col. Liviu Stranski?
Lt.col. (r) Al.I.C.: Părerea mea este că această structură nu a fost angrenată ,,in corpore” în acea acţiune monstruoasă cunoscută drept ,,terorism”, în schimb am o reţinere în ce priveşte folosirea unor membrii ai GP, în acţiuni izolate, fără ştirea Şefului de Stat Major, colonelul Stranski. Numai astfel se explică ,,dispariţia” unor cadre ale acestora, iar despre unii, ce-i drept puţini la număr, ştiindu-se prea puţine lucruri în zilele Revoluţiei. Dar această părere a mea este total subiectivă, ea s-a ivit în acele momente ale Revoluţiei când aveam multe îndoieli şi credeam noi că am început să înţelegem unele fapte, dar fiind disperaţi de ceea ce se întâmplă, scormoneam în minte tot felul de explicaţii a dezinformărilor la care eram supuşi. Pe mine personal mă ajuta şi faptul că am fost cu câţiva ani mai înainte, ca Şef al Cercetării unei unităţi militare de Vânători de Munte, iar în această calitate am participat la o manifestare expoziţională, militară, ,,exclusivistă” unde am cunoscut ce mijloace pot fi folosite în situaţiile limită, cum ar fi un război, şi mai ales cât de multe structuri care nu existau la pace, se activau în caz de război.
E.Ş.: Câte cartuşe a tras Armata din Arad în timpul Revoluţiei din Decembrie 1989?
Lt.col.(r) Al.I.C.: Din câte îmi amintesc, în urma unei statistici generale pe care am văzut-o, U.M. Cetate Arad, a tras – am în consideraţie toate tipurile de muniţie – peste 121.000 de cartuşe, la Arad şi la Timişoara!
Roman despre acţiunile
Armatei din Arad în timpul revoluţiei din ’89
E.Ş.: Am aflat că scrieţi un roman privind acţiunile Armatei din Arad în timpul Revoluţiei din Decembrie 1989. În ce stadiu vă aflaţi cu redactarea volumului la care lucraţi?
Lt.col.(r) Al.I.C.: Îmi este destul de greu să vă spun o dată precisă privind încheierea romanului; pro­babil pe la mijlocul anului 2017, dacă totul decurge normal. În următoarele săptămâni intenţionez să definitivez un capitol foarte important, modul în care Armata a reuşit să-şi îndeplinească misiunea la Aeroportul din Arad. Va fi un roman  cu mult dialog şi întreaga acţiune va urma, în acelaşi timp, cu fidelitate, acţiunile desfăşurate de către Armată vis-a-vis de populaţia din Arad, încât cei în cauză se vor putea ,,recunoaşte” cu uşurinţă în personajele mele din carte.
Interviu realizat de
Emil Şimăndan