Medicul distrus de sistem

Pe Prabir Boruah am avut prilejul să îl cunosc în timpul studenţiei, la Timişoara. Urma cursurile Facultăţii de Medicină, pe care le plătea din greu, câteva mii de euro pe an, doar pentru că era străin. Cu o concurenţă acerbă, indianul a trecut cu brio de barierele culturale, mai ales lingvistice, religioase, culinare etc, fiind unul dintre cei mai buni studenţi din promoţia sa. Apoi a plecat spre ţara sa natală şi timp de vreo trei ani de zile nu am mai auzit de el. În tot acest timp mă gândeam că şi-a făcut o avere frumuşică din meseria sa. Avea toate atuurile: buna pregătire, iar familia sa era alcătuită din medici înstăriţi – fratele mai mare era un medic apreciat în India, unde lucra la clinica deţinută chiar de părinţii săi.
Ca prieten mă bucuram pentru succesul său, însă în acelaşi timp îmi părea rău că nu voi mai avea posibilitatea să îl văd. Era un om de la care am învăţat cât de important este să nu te abaţi, pentru nimic în lume, de la crezul tău. Era corect, respectuos şi recunoscător.
Primul lucru care mi-a stârnit admiraţia a fost respectul său pentru credinţa ţării în care învaţă. Nu mă aşteptam de la un hindus practicant să aibă atâta dragoste şi bun simţ faţă de ortodoxie. Şi acum cunoaşte aproape toate mănăstirile ortodoxe din zona Transilvaniei, pe care le frecventează cu regularitate şi pioşenie. Nu despre această latură a lui Prabir vreau să vorbesc însă acum deşi are legătură cu caracterul său. În timpul studenţiei se arăta foarte oripilat de cutuma sistemului medical românesc: şpaga. Îmi spunea atunci că în momentul în care va ajunge medic nu va accepta niciodată bani din partea bolnavilor. În sinea mea îmi spuneam că aşa au pornit la drum toţi medicii din ţara asta, însă odată intraţi într-un sistem corupt ajung să se identifice cu el.
Peste câtva timp aveam să îl întâlnesc la Cluj. Devenise deja medic chirurg, cu un mare viitor în faţă şi foarte apreciat de pacienţii săi. Se căsătorise cu o româncă, de aceeaşi specialitate, împreună cu care avea o fetiţă superbă – Mara. Motivul pentru care nu a ales să rămână în India a fost acela că acolo avea totul. El voia să îşi clădească singur destinul, nu să îl trăiască pe al altora.
Totuşi Clujul era un oraş al oportunităţilor în care drumul spre o carieră în medicină putea fi lesne găsit. Deşi era intrat de câţiva ani în sistem Prabir nu renunţase la crezul său: nu lua bani de la pacienţi, nu-i accepta nici măcar sub formă de recunoştinţă după operaţie. Mă gândeam atunci: sistemul nu a reuşit încă că îl corupă.
După alţi trei ani de zile aveam să îl găsesc pe Prabir, împreună cu familia sa, la Cugir. Cunoscându-i valoarea, nu îmi venea să cred că a luat decizia de a părăsi Clujul în dauna unui biet orăşel. Cunoscându-l însă pe Prabir am înţeles, într-un final, decizia sa. Fiindu-i silă de sistem a ales să meargă într-un loc care i-a oferit ceea ce l-a determinat să urmeze medicina: recunoştinţa bolnavilor.
Trăind doar din salariu, pentru că Prabir împreună cu soţia sa nu acceptă să ia bani, sub nici o formă, de la pacienţi, medicul a ajuns să cedeze în faţa sistemului. La Cugir vin acum oameni din întreaga zonă pentru a fi trataţi de Prabir. Chiar angajaţi din alte spitale. Munceşte tot mai mult, însă pe bani de batjocură. Parafrazându-l pe Hemingway, aş putea spune că Prabir este un om distrus de sistem, însă nu şi înfrânt. Este distrus pentru că nu mai poate: vrea să părăsească ţara şi să plece în Irlanda, unde va primi un salariu de 15 ori mai mare. Nu a fost înfrânt însă pentru că nu şi-a trădat crezul, pentru că deşi ar putea duce o viaţă mai mult decât satisfăcătoare acceptând şpagă de la pacienţi, nu o face.
Din păcate, oameni precum Prabir sunt tot mai rari. Cât priveşte medici ca el, nu mai sunt de mult.