de Paul Krizner

Mai sunt în lumea asta oameni sinceri, care să nu se mintă uitându-se în oglindă, mai sunt în lumea asta suflete frumoase care să nu se strice și să se piardă în negura răutății, dar oare mai sunt în lume oameni sau doar trupuri care vor și cer fără să vadă o frumusețe tainică ce-i înconjoară.
Da…, mi-e atât de dor de prietenii mei care știau să iubească valorile, mi-e atât de dor să văd că soarele răsare și pentru cei buni nu doar pentru cei răi, mi-e tare dor să văd că oamenii se iubesc și se ajută, se iartă și se dăruiesc.
Nu cred, Doamne dacă mai ai timp să mă asculți, nu cred că a murit bunătatea din lume, nu cred că ne-am condamnat la nefericire și nu vreau să cred că până și nefericiții nu sunt solidari cu nefericirea lor, dar vreau să cred că suntem mai mult decât oase și carne peste care ai pus o piele, vreau să cred că inima din mine bate nu doar ca să oxigeneze creierul ci să spună cât de mult mi-e dor…, da, Doamne, mie dor de oamenii frumoși, de oamenii care nu urlă ci iubesc, de oamenii care ating inimi cu vorbele lor, de oamenii care nu spun una și fac alta, mi-e dor de bătrânii care stiu ce-i suferința și jertfa ca noi să fim fericiți, mi-e dor de Tine Doamne, și de clipele când mă ascultai, și știai cât de mult pot să vorbesc în ciuda faptului că nu spuneam mai nimic.
Uneori mi-e atât de dor de noi încât nu pot să cred că ploaia mai poate spăla sufe­rința mea că te-am părăsit Doamne, mi-e dor de tot ce a fost frumos și divin, de tot ce a însemnat atingerea adierei de vânt, dar te rog… te rog Doamne spune-i inimii mele că se risipește pentru nimicuri și să se întoarcă la Tine, pentru că mi-e dor de noi, de frumusețile apuse și de dragostea care am pierdut-o atunci când am plecat, amăgindu-mă cu trecătoarele gânduri, dar te rog cheamă-mă ca să nu-mi mai fie dor de noi în ceasul înserării.
Mi-e dor de noi de sufletele frumoase ca raza de soare, mi-e dor de iubirile care nu mor niciodată, mi-e dor de oamenii care iubesc tot ce-i frumos pentru a trăi în veșnicie, mi-e dor de frumusețea lumii și chiar de copilăria mea cânt erai mai prezent ca niciodată, da Doamne gândul meu e doar la Tine, și plâng văzând cum altarul Tău e slujit de oameni reci care nu iubesc, ci judecă, nu slujesc ci stăpânesc, nu iartă ci ocărăsc, dar noi…, noi Doamne ce facem că suntem părăsiți de toți, țara plânge, strămoșii noștri se răscolesc în morminte, am ajuns pe marginea prăpastiei, și ne pierdem, ca popor, ca oameni, ca suflete…, Doamne mi-e dor de Tine și nu ne lăsa în întunericul acestei blestemate vieți.
Fă din noi oameni nu tristeți, fă din noi făclii aprinse care să iubească până și atingerea suavă a vântului, fă din noi o bucurie pentru alții nu o tristețe a plecării și iartă-ne, da…, iartă-ne că suntem atât de reci și răi și nu înțelegem de ce inimile bat pentru suflete pline de dragoste.
Doamne, mi-e atât de dor de Tine, și nu pot să cred că îmi e dor de noi, de noi care odinioară iubeam și iertam, de noi care suntem vremelnici pentru a ajunge veșnici, mi-e dor de toți, și de frumusețea Ta, dar te rog iartă-mă că nu pot să-ți spun cât de mult te iubesc Doamne, dar să ști că în lumea asta
în care murim clipă de clipă, mie mi-e dor…,
mi-e dor de Tine și de noi.

Recomandările redacției