Mă pătrunde cu fiecare clipă trecută un frig ce trece dincolo de materie, de trup, dincolo de tot ce-i omenesc şi trecător, este un frig ce nu doare, dar te vlăguieşte cu fiecare moment pierdut, este frigul indiferentismului dintre oameni, al urii şi răutăţii, este frigul ce te înconjoară la fiecare pas şi parcă te strânge în ghearele lui fără să te mai lase.

Ne-am răcit atât de mult noi între noi, încât parcă şi chipurile noastre, ce erau odinioară celeşti, acum sunt tot mai mult dezumanizate, murim pe rând sau deodată cu frigul acesta ce a mutilat frumuseţea unei lumi, murim fără să ne dăm seama că lăsăm în urma noastră răceală şi ignoranţă, dispreţ şi urâciune. Ce păcat… da, ce păcat că este frig, prea frig între noi, că nu ne mai cunoaştem, că au îngheţat toate nobilele şi frumoasele stări şi sentimente, l-am îngheţat până şi pe Dumnezeu, nu vrem să mai auzim de El, pentru ca nu cumva dragostea Lui să alunge frigul dintre noi.

Şi totuşi, mi-e frig de frigul dintre noi, cum de am apus în halul acesta, cum de am pierdut atâtea zile şi ani petrecuţi în acest frig, cum de splendoarea cerului şi a soarelui nu au reuşit să ne încălzească din ceea ce a mai rămas de încălzit dintr-un om de gheaţă?

Lumea se îndepărtează tot mai mult de căldura dumnezeiască, de dragoste, de frumuseţe, de bucurie, de zâmbet şi de frumuseţea veşniciei, vrea sau tinde să fie un frig continuu, permanent, să ne lase în această negreală a vremii, a frigului, să trăim mohorât, între un gri bacovian şi în cenuşiul shopenhauerian.

Ce păcat de frigul dintre noi! Adu-ţi aminte cât de frumos era când tot ceea ce făceam şi trăiam emana căldura prezenţei lui Dumnezeu, adu-ţi aminte ce frumos era omul ce ştia să zâmbească în momentele când doar tristeţea îi definea chipul, fără a ucide orice speranţă, ce frumos era când cerul era pe pământ şi îngerii… acele fiinţe nematerialnice… da, îngerii, se plimbau prin văzduh mângâindu-ţi obrajii, uneori, cu aripile lor. Da, atunci nu era atâta frig între noi, ce frumos era când căldura din inima curată a omului încălzea alte inimi ce încet, încet se răceau, ce frumos era când bucata de pâine pentru cel ce nu are reprezenta nu o datorie, ci o dragoste, o împlinire a unei fapte ce simţeai că este firesc să o faci. Dumnezeu nu caută doar la intenţia faptelor noastre, ci şi la finalitatea lor. Ce folos că vrei să transmiţi căldură, când, de fapt, efectul este frigul dintre oameni.

Mă uit în jur şi văd în privirile lor un frig ce nu conservă, ci distruge, nu zideşte, ci amărăşte, este prea frig în privirile pierdute, în inimile lor şi gândirea lor, este frig, prea mult frig, în ciuda caniculei zilelor de vară; s-au răcit atât de mult încât privirile lor nu pot trece de nivelul bordurilor, nu pot vedea în faţă din cauza frigului cele apasă pleoapele înfrigurate şi inimile deznădăjduite.

Parcă şi dragostea va tremura de frigul dintre noi, ea, care a fost trimisă în lume să încălzească, să sfinţească, să dăruiască, ea, dragostea, începe să tremure de frig, neavând măcar un crâmpei de om în care să sălăşluiască. Cuvintele noastre ne ies din gură ca nişte viscole ce lovesc şi rănesc în stânga şi-n dreapta, lăsând în urmă doar figuri încremenite şi răcite de frigul din noi.

Lăsaţi măcar un ceas frigul să plece şi aduceţi frumuseţea lumii de odinioară în inimile reci pe care doar Hristos le mai poate încălzi, în ciuda frigului permanent din ele.

 

Paul Krizner

Recomandările redacției