Au trecut, iată, 157 de ani de când la Bucureşti, în inima iernii, românii lui Mircea, Alexandru, Vlad, Rareş, Ion sau Tudor, împlineau un vis la căpătîiul căruia străjuia de două veacuri şi jumătate „capul celui de la Torda”, cap despărţit de trup din poruncă împărătească, adus acasă de căpitani vrednici şi-aşezat cu evlavie în mormîntul din biserica mănăstirii Dealu, lîngă Tîrgovişte.
Spun istorici de azi că prima unire, aceea începută la Şelimbăr, sub zidurile Sibiului, şi-ncheiată la porţile necuceritei vreodată prin luptă ale Cetăţii Neamţului, n-a fost o unire ci o-ngîmfare a Viteazului. Poate c-a fost aşa, dar chiar de-ar fi fost aşa, tot unire-a fost, că s-a-mplinit ce-a zis Vodă cînd şi-a-mplinit vrerea: „Pohta ce-am pohtit…”.
Dacă-l cetim pe-ndelete pe Sadoveanu, moldoveanul cu geniul cît Ceahlăul dar cu rădăcinile-n Sadova Olteniei, întîia unire a făcut-o Ştefan al Moldovii; zice Sadoveanu că „S-au dus Măria Sa pănă la Bucureşti cu oştirea, de l-au fugărit pre Laiotă Basarab şi l-au pus în loc pre Ţepeluş Vodă ca prefect al său…”.
Ce-a fost la 1859, în a douăzeci şi patra zi a lui Ghenarie, a fost o continuare a unui gînd vechi care i-a străbătut pe toţi marii bărbaţi ai acestui neam, iar nu o întîmplare conjuncturală, o făcătură a celor puternici.
Unirii de la 1859 i se spune „cea Mică”, deşi nu-s uniri mai mari sau mai mici sau mai mijlocii, ci uniri-pur-şi-simplu, şi-a rămas în istorii, în legende şi-n poveşti cu istoriile, cu legendele şi cu poveştile ei. Cea mai cunoscută este aceea cu Moş Ion, ţăranul mîndru, hîtru şi-nţelept, din satul vrîncean Cîmpuri, atunci cînd, în Iaşi, acasă la Manolachi Costache Epureanu (dar mai sînt variante), nepricepînd el la ce-i bună unirea, i-a scos Manolachi pe ţărani afară-n curte şi i-a pus să ridice fiecare şi pe rînd un bolovan; neputînd nimeni, boierul i-a pus să-l ridice toţi de-odată, la porunca sa – şi cînd a răcnit el „suuus!” au săltat ţăranii piatra, apoi au prăvălit-o la loc. „Văzut-ai moş Ioane la ce-i bună unirea?”. Văzut-am, boierule!”. „Ei, acum înţelegi?”. „Nu, boierule!”, D’apăi ce nu-nţelegi, moşule? Că şi-un copil poate să priceapă: dacă ne unim, avem putere! Ce nu-nţelegi?”. „Păi boierule, eu nu-nţeleg de ce noi ne-am unit şi dumneata nu; asta nu-nţeleg!”.
Parcă astăzi nu-i la fel? Nu ne unim noi zi de zi ca să ţine în spate armata de scribălăi şi de făcători de hîrtii şi de cărăuşi de hîrtii a unui stat-mamut şi parazit în loc să ne unim ca să-l desfiinţăm pe stat fără milă şi să întemeiem o altă unire, a noastră (nu a lor), „… mult mai luminoasă/ şi mult mai frumoasă…”? Vezi însă că nu-i aşa, ci-i ca-n bătătura lui Manolachi Costache Epureanu: ei cu poruncile şi cu poruncirile, noi cu asudatul şi cu suferitul.
Zicea cîndva un copil, ascultînd povestea Unirii celei Mici şi-a lui Moş Ion Roată, că atunci, cînd cu pietroiul, ţăranii ar fi trebuit să-l prinză pe boier de gît, să-l puie sub piatră şi să-i deie drumul bolovanului. Copilul acela era-nţelept cît lumea toată, ba chiar mai mult, dar mă-ntorc şi zic: şi azi ar trebui să facem la fel: să ridicăm piatra şi să dăm cu ea de să se cutremure din temelii hardughia asta socială, să se huluie, ca să se-ntemeieze-o lume nouă, mai bună şi mai dreaptă.
Sport 32
Răzvan Trif, înainte de „U” Cluj – UTA: „O să fie o partidă dificilă, dar mergem acolo încrezători. Normal că am ceva de demonstrat, vreau să am o revanșă așa cum e nevoie”
citește mai mult »