Au trecut, iată, 157 de ani de când la Bucureşti, în inima iernii, românii lui Mircea, Alexandru, Vlad, Rareş, Ion sau Tudor, împlineau un vis la căpătîiul că­ruia străjuia de două veacuri şi jumătate „capul celui de la Torda”, cap despărţit de trup din poruncă împărătească, adus acasă de căpitani vrednici şi-aşezat cu evlavie în mormîntul din biserica mănăstirii Dealu, lîngă Tîrgovişte.
Spun istorici de azi că prima unire, aceea începută la Şelimbăr, sub zidurile Sibiului, şi-ncheiată la porţile necuceritei vreodată prin luptă ale Cetăţii Neamţului, n-a fost o unire ci o-ngîmfare a Vitea­zului. Poate c-a fost aşa, dar chiar de-ar fi fost aşa, tot unire-a fost, că s-a-mplinit ce-a zis Vodă cînd şi-a-mplinit vrerea: „Pohta ce-am pohtit…”.
Dacă-l cetim pe-ndelete pe Sado­vea­nu, moldoveanul cu geniul cît Ceahlăul dar cu rădăcinile-n Sadova Olteniei, întîia unire a făcut-o Ştefan al Moldovii; zice Sadoveanu că „S-au dus Măria Sa pănă la Bucureşti cu oştirea, de l-au fugărit pre Laiotă Basarab şi l-au pus în loc pre Ţepeluş Vodă ca prefect al său…”.
Ce-a fost la 1859, în a douăzeci şi patra zi a lui Ghenarie, a fost o continuare a unui gînd vechi care i-a străbătut pe toţi marii bărbaţi ai acestui neam, iar nu o întîmplare conjuncturală, o făcătură a celor puternici.
Unirii de la 1859 i se spune „cea Mică”, deşi nu-s uniri mai mari sau mai mici sau mai mijlocii, ci uniri-pur-şi-simplu, şi-a rămas în istorii, în legende şi-n poveşti cu istoriile, cu legendele şi cu poveştile ei. Cea mai cunoscută este aceea cu Moş Ion, ţăranul mîndru, hîtru şi-nţelept, din satul vrîncean Cîmpuri, atunci cînd, în Iaşi, acasă la Manolachi Costache Epureanu (dar mai sînt variante), nepricepînd el la ce-i bună unirea, i-a scos Manolachi pe ţărani afară-n curte şi i-a pus să ridice fiecare şi pe rînd un bolovan; neputînd nimeni, boierul i-a pus să-l ridice toţi de-odată, la porunca sa – şi cînd a răcnit el „suuus!” au săltat ţăranii piatra, apoi au prăvălit-o la loc. „Văzut-ai moş Ioane la ce-i bună unirea?”. Văzut-am, boierule!”. „Ei, acum înţelegi?”. „Nu, boie­rule!”, D’apăi ce nu-nţelegi, moşule? Că şi-un copil poate să priceapă: dacă ne unim, avem putere! Ce nu-nţelegi?”. „Păi boie­rule, eu nu-nţeleg de ce noi ne-am unit şi dumneata nu; asta nu-nţeleg!”.
Parcă astăzi nu-i la fel? Nu ne unim noi zi de zi ca să ţine în spate armata de scri­bălăi şi de făcători de hîrtii şi de cărăuşi de hîrtii a unui stat-mamut şi parazit în loc să ne unim ca să-l desfiinţăm pe stat fără milă şi să întemeiem o altă unire, a noastră (nu a lor), „… mult mai luminoasă/ şi mult mai frumoasă…”? Vezi însă că nu-i aşa, ci-i ca-n bătătura lui Manolachi Costache Epureanu: ei cu poruncile şi cu poruncirile, noi cu asudatul şi cu suferitul.
Zicea cîndva un copil, ascultînd po­vestea Unirii celei Mici şi-a lui Moş Ion Roată, că atunci, cînd cu pietroiul, ţăranii ar fi trebuit să-l prinză pe boier de gît, să-l puie sub piatră şi să-i deie drumul bolovanului. Copilul acela era-nţelept cît lumea toată, ba chiar mai mult, dar mă-ntorc şi zic: şi azi ar trebui să facem la fel: să ridicăm piatra şi să dăm cu ea de să se cutremure din temelii hardughia asta socială, să se huluie, ca să se-ntemeieze-o lume nouă, mai bună şi mai dreaptă.

Recomandările redacției