Acum, când suntem cu „degetele strânse la ușă“ începem să vedem tabloul mai clar.Uniiobservă abia acum hăul. Picătură cu picătură, de trei decenii încoace  suntem tot mai mici. Nu mai avem industrie națională, dar nici bănci, nici minerit, nici oțelării, nici industrie chimică. Și, chiar pământul o ia la…vale. Acesta se „scurge“, încet- încet, precum sângele dintr-un organism aflat în agonie. Nu prea mai avem nici resurse, pentru că le-am înstrăinat pe bani puțini. Ce am fi putut fi e una, ce suntem este altceva. Și ne-a mai lovit din plin și pandemia, dar și criza mondială de energie și resurse. Toate astea au fost ca un duș rece , care pare că i-a mai trezit pe cei care decid. Și să se apuce să repare ce se mai  poate repara. „Există speranţe să putem să ne folosim capitalul românesc, să putem să folosim capacităţile româneşti pentru a putea să ne atingem acest obiectiv de realizare a independenţei energetice într-un orizont de timp pe care l-am înţeles de la domnul ministru al Energiei că poate să nu depăşească 5 ani. Tot ceea ce ţine de sistemul energetic şi de asigurarea capacităţilor energetice reprezintă o prioritate pentru Guvernul României. Nevoia de a găsi soluţii pe termen mediu şi lung, de asemenea se află în primele trei priorităţi ale Guvernului şi, pentru că la început spuneam că am văzut că există potențial“,  a spus premierul Ciucă. Acum este vorba de capacitate de stocare și condiționare a gazelor naturale. În prezent capacitatea de stocare este de circa 3 miliarde de metri cubi, iar în viitor capaciatatea ar urma să fie extinsă la 4 miliarde de metri cubi. Asta ar asigura și o relativă stabilitate a prețurilor pentru gaze, mai ales în contextul volatilității prețurilor din această perioadă. Numai că investiția ar fi de circa 120 milioane de euro și lucrurile au fost prezentate de parcă ar fi  vorba de o sumă enormă. Este nesemnificativă pentru o țară de nivelul României. Adică nu ar fi cazul să ne lamentăm. În fond, câștigurile ulterioare vor compensa din plin această sumă. Dar așa suntem noi „ieftini la grîu și scumpi la tărâțe“. Așa, de exemplu, nimeni nu prea explică  foarte clar,de ce am împrumutat  circa 25 miliarde de euro din 2020 încoace. După unele surse, criza sanitară a costat 50 miliarde de lei, adică circa 10 miliarde de euro. Dar restul de 15 unde s-au dus? De banii aceștia puteau fi cumpărate cel puțin 1,5 milioane de hectare de pământ, în loc să fie vândute străinilor. Și asta la 10.000 de euro hectarul. Era cel puțin un plan, o direcție, cu o finalitate concretă. Nu era mai bine ca măcar acest lucru să se fi făcut și să oprești „hemoragia“ de pământ? Iar pământul devenea o resursă de făcut bani. Pentru țară, pentru noi, nu pentru alții. Pe de altă parte  ne batem în piept cu „cărămida“ PNRR –ului. Dar aici sunt doar 14,2 miliarde de euro fonduri nerambursabile și 15 miliarde de euro împrumuturi. Iar asta în cinci ani, adică vreo 6 miliarde pe an. Cu ținte de atins, cu termene, în care singuri ne-am băgat. Iar multe dintre ele vor implica costuri nebănuite acum. Dureroase , desigur. Însă, pentru  tot suntem în luna cadourilor, să fim… pozitivi. Ca atitudine. De ce?  Premierul a declarat ceva ce seamănă cu o viziune. Sperăm să devină și realitate, nu doar să rămână o zicere și, mai ales că guvernanților  le-a venit „mintea cea de pe urmă“.

Lasă un răspuns

Recomandările redacției