Mioriţa – duhori şi parfumuri

Mă năpădesc amintirile, semn că-ntineresc pe zi ce trece şi văzînd cu ochii.
Copil fiind, mi-am dorit cu disperare o oaie. Moşu’ Iancu avea mai multe, şi mi-a promis că-mi vinde una dacă adun destui bani. În joaca mea de zi cu zi găseam prin colburi cîte-un bănuţ (încă erau în circulaţie celebrele monede de 10 bani „cu bortă”-n mijloc şi cele de 5 bani de aramă), şi dădeam fuga la moşu’ Iancu şi-i ziceam moale: „Uite, moş Iancule, că am bani”  Moşu-mi spunea me­reu că nu-s destui şi că să mai adun. Odată, cînd a trecut pe uliţa noastră, i-am strigat din vîrfu’ gardului că am 15 bani (doar o monedă), şi mi-a răspuns la fel. Cum bunicul era şi el la poartă, moşu’ Iancu i-a spus cu-n fel de năduf de bucurie: „Pruncul ăsta mă omoară cu oaia lui. Într-o zi am să i-o dau pe 5 bani!”. Din nefericire, moşu’ Iancu s-a stins şi nu mi-a mai dat oaia promisă.
La şcoală fiind, dragul meu dascăl de Limbă Română ne vorbea cu glasul tremurîndu-i de emoţii despre Mioriţa, balada noastră populară definitorie; ne-nvăţa că sîntem singurul neam care se defineşte printr-o baladă pastorală etică – nu printr-un cînt eroic, că Mioriţa are profunzimile celor mai valoroase scrieri ale lumii şi c-ar trebui declarată patrimoniu al umanităţii.
Mai tîrziu, mi-au izbit timpanele şi mi-au rănit sufletul intelectualii care plîngeau şi încă mai plîng de mila României şi-a ro­mâ­nilor acuzînd „duhoarea de mio­riţă”. În optica lor, ciobanul mol­- dovean e-un „papă-lapte”, bîrsana nu-i năzdrăvană ci căpiată, iar ba­lada toată pute-a oaie.
Am umblat şi eu prin lumea asta mare în suficientă măsură încît să mi se acrească şi să mă-ntorc acasă, aici, la Mioriţa. Am umblat prin lume, spun, şi-am vorbit cu toate soiurile de oameni, dar nicăieri n-am aflat oameni care să-şi vorbească naţia atît de urît şi de dispreţuitor cum o fac românii.
Cu cîţiva ani în urmă, Osvaldo Mora, tenor, fagotist şi profesor de muzică din Ecuador, a vizitat Aradul. Am avut bucuria de-a-l găzdui-n cele două săptămîni de sejur în Arad şi de-a asista la concertul pe care l-a susţinut pe scena Filarmonicii. Vorbeşte perfect Limba Română. Vorbeşte fenomenal de frumos şi de pătimaş despre România şi despre români. Pe scena Filarmonicii a rostit într-o limbă română strălucitoare că are o singură patrie: Ecuador-România, şi că-n Ecuador vorbeşte exclusiv româneşte cu fiul său mai mic.
Un prusac din Hamburg vine frecvent la Tulcea doar pentru-a traversa Carpaţii, a se rătăci prin Deltă şi-a mînca tochitură cu mămăligă.
O unguroaică tînără şi-al naibii de frumoasă şi de inteligentă a traversat România de la Arad la Constanţa; rămasă cu gura căscată, şi-a luat trei luni concediu fără plată-n Ungaria şi s-a-ntors pentru-a vizita toată ţara.
Un irlandez umblat pe toată planeta a renunţat la tot ce-avea şi s-a mutat în România. Nu-i deloc bogat, nici nu vrea să fie, dar e fericit: „M-am întors acasă!”, mi-a spus într-o Limbă Română limpede şi dumnezeieşte de muzicală.
Amintindu-mi toate astea, mă-ntreb cu durere scrîşnită: cît timp vor mai vorbi românii urît despre România? Cît va trebui să mai răbdăm pînă să punem mîna pe ghioaga ciobănaşului din Mioriţa pentru-ai zdrobi pe românii cărora România le pute-a tîrlă-n loc să le miroase-a Sena, Tamisa sau Rin? Cît îi vom mai suporta pe românii care ne sluţesc şi ţara, şi neamul, şi limba?