Mircea Gornic – viața petrecută în lumea fotbalului arădean

Timp de aproape trei decenii s-a înscris în linia arbitrilor de bază ai primului eșalon fotbalistic arădean. Fără să atingă treptele superioare, era genul de „cavaler al fluierului” căruia i se puteau încredința meciuri apreciate a fi de risc maxim. Și la nivel de județ e plin de asemenea ciocniri, între vecini, între primele clasate, între ultimele clasate, între echipe care mai au câte-o poliță de plătit pentru ce s-a întâmplat în meciul trecut, când „ne-ați lovit la voi acasă, acum e rândul vostru s-o încasați!”… Mircea Gornic a crescut în „şcoala veche”, când deveneai arbitru după ce aveai câţiva ani buni de jucător în spate.
Era copil când a început la Vagonul, care avea să fuzioneze un timp cu CFR, rezultând Unirea, apoi a trecut la FZ Arad. Următoarele borne sunt Gloria Arad, Mureșul Arad, Bihorul Beiuș, din nou Gloria, Chimia Vladimirescu, iar pe final de carieră au fost Vinga și Sânpetru German.
În 1985, la 27 de ani, a luat fluierul și a îmbrăcat echipamentul negru de arbitru. „Dacă mă țineam mai serios puteam să ajung sus”, admite, dar e mulțumit și așa – „În peste 25 de ani la Liga a IV-a am avut performanțe, chit că unii mai eram blamați de alții care nu aveau loc de noi. Nu am avut niciun scandal, bine, trecând peste înjurături și scuipături, astea sunt inerente. Cum se spune, dacă nu ai dușmani, nu simți că trăiești. Am lăsat tot timpul loc de bună ziua”.
Cum s-a mișcat nivelul fotbalistic județean din punctul său de vedere? „La liga a patra mai sunt jucători care au trecut pe la nivel superior, dar înainte de 2000, când mai erau un Bujac, Motorul, CPL, Gloria, era altfel de fotbal. Jucătorii se gândeau la fotbal. Acum fiecare e fotbalist dacă are un trening și o geantă pe umăr”.
„Îndrumător, nu antrenor”
Era greu să urmeze altceva decât fotbal după ce a strâns aer în piept să mai fluiere o ultimă dată. Mai întâi, despre antrenorat, deși nu-i place termenul. „Nu sunt antrenor, sunt îndru­mător al copiilor, al jucătorilor. Am început să mai iau câte o echipă, să o ajut. Am început la Vinga. Ju­când acolo în anii tinereții, am mers cu fostul primar Stoicu și am făcut o echipă. Dar, la un moment dat, ne-am rupt unii de alții din cauza unor intermediari din comună care nu puteau face nimic și băgau numai strâmbe”, își amintește.
Când fiecare face echipa
Iarna trecută, dintr-o discuție amicală cu primarul Buteniului, Petronel Mărcuț, a preluat Crișul Alb, echipă aflată atunci într-o situație dezas­truoasă. Aventura de acolo, deşi de doar jumătate de sezon, e poate cea mai fructuoasă. „Nimeni nu mi-a dat nicio șansă, echipa avea 6 puncte după tur. Am găsit dezordine totală, întâi își făceau jucătorii echipa, apoi venea conducătorul și o scria pe a lui. Am început curățenie, păstrând în lot trei oameni – pe Gaber, Faur și Mermezan. Am început să caut jucători nu plafonați, dar trecuți de o anumită vârstă, deobicei ajunși la numărul 19 pe foaia de joc. I-am adus pe Popovici, Claudiu Teacă, reacticvat, pe Eugen Olariu şi Cociuba de la Târnova, pe Voica și Ladislau Orban, de la Mândruloc și Orban tot de acolo, jumate din goluri el le-a marcat, pe Slăvoacă și Țica. Ajutat de domnul primar și de profesorul Dănuț Andraș, mâna mea dreaptă, am mai reactivat doi jucători de acolo și am adunat punctele. Am depășit Beliu, Socodor sau Gurba, care erau înaintea mea și am ieșit cu fruntea sus, salvând echi­pa!”, povesteşte Gornic, care, după ce a tras linie, avea 10 victorii – 2 ega­luri – 5 înfrângeri.
Ziua ideală pentru fotbal e înaintea discotecii!
Punct ochit, punct lovit, după ce și-a pus la bătaie toată experiența, inclusiv la partea extrasportivă. Nu e secret că petrecăreții din Liga I pe care-i ve­dem la știri au concurență serioasă la nivelul „fotbalului mic”. Gornic a percutat și aici: „Am mutat meciurile de acasă pentru ziua de sâmbătă, să nu riscăm să fie afectată condiția fizică din cauza discotecii. Din partea mea, dacă puteam, jucam și vinerea!”. Cum se mai câștigă la „Onoare”? – „I-am ținut cu o masă, cu o căruță de lemne, ce am putut să oferim. Dar am fost foarte uniți, chiar dacă eram mai zbir cu băieții, dacă ești altfel, imediat se cred fotbaliști. Acum sunt pe locul I, sunt aceiași fotbaliști, cred că se vede ceva și în urma mea”.
Mircea Gornic s-a despărțit de Crișul Alb Buteni la sfârșitul (salvator) al stagiunii trecute, „din motive pe care nu le-am înțeles, după ce am rezolvat atâtea probleme, asumându-mi răspundere începând de la sarcinile femeii de servici. Primarul mi-a propus să rămân onorific, dar am început activitatea de observator de arbitri, iar cu oamenii de la Buteni am rămas prieten, ne strângem mâinile când ne vedem”.
Ar mai fi tentat de reintrarea în viața unei echipe, dar cu câteva condiții. „Mai sunt gânduri, puține, am oferte, dar am și unele pretenții de la oamenii cu care lucrez. Vreau să-mi fac treaba ca în gospodăria mea, nu pot să am zece oameni care să-și asume merite, iar eu să lucrez ca un sclav. Eu sunt mai singuratic, mă asociez cu cine îmi place mie. Nu vreau să-mi arog vreun merit, dar am știut să fiu bun psiholog, am știut să adun jucătorii în jurul meu. După meci, la o tocană și o bere, cum se spune, am fost ca și frații, ne-am respectat din toate punctele de vedere. Ei au fost oglinda mea. Meritul a fost al lor, pe unde am fost”, a punctat Gornic.
„Părinte, nu dulău”
De când a intrat sub conducerea lui Claudiu Tripa și a echipei sale, arbitrajul arădean a trecut printr-o etapă de întinerire radicală. „Nu avem încă nume grele pentru că nu poți să treci peste etapa de inițiere foarte rapid. Avem acum arbitri tineri, mie îmi plac, vor crește. Dar e bine să asculte sfaturile, să nu se creadă deja arbitri. Eu nu sunt un dulău pentru ei, sunt ca un părinte, știu că nu câștig nimic dacă îl atac și îl lovesc”, încheie Mircea Gornic.