De câţiva ani asistăm la un bal mediatic perpetuu, cu Justiţia în rol de mireasă. Fiecare dintre noi – mă refer în special la reprezentanţii mass-media, dar extensia se poate face inclusiv până la cetăţeni, simpli observatori ai fenomenului – ne găsim să judecăm Justiţia. Şi, de ce să n-o recunoaştem, de multe ori această judecată este subiectivă, fie prin scoaterea din context al unui subiect, fie prin generalizarea criticii la adresa Justiţiei (pentru că laudele nu se pun, ele sunt/ar trebuie să fie o normalitate).
Din start doresc să precizez că sunt unele lucruri dubioase în Justiţia română. Stau mărturie nu doar sentinţe „întoarse” de instanţe superioare, nu doar multele procese pierdute de Statul Român la CEDO, ci şi micile exemple pe care le trăim fiecare, dacă nu prin noi înşine, atunci prin cele ce s-au întâmplat rudelor noastre, prietenilor sau cunoştinţelor. Uneori avem senzaţia că nu se cântăreşte cu aceeaşi măsură, cu aceleaşi „greutăţi” în balanţa Jus­tiţiei. Chiar mie mi s-a întâmplat să câştig un proces la prima instanţă, să-l pierd la Tribunal, să merg la Curtea de Apel şi acolo să-mi obţin dreptatea, adică o rejudecare justă la acelaşi Tribunal. Dar astea sunt deja vremuri trecute… Cert lucru este că Justiţia nu poate fi definită ca infailibilă. Şi nici nu este…
Dar, şi aici intervine determinantul „dar”, Justiţia nu poate fi pusă la colţ în întregul ei, mai ales ca urmare a unui linşaj mediatic. Înţeleg dorinţa, chiar obligativitatea unei televiziuni sau a unui trust de presă, a unui ziar sau a politicienilor (ca să nu ating doar spectrul media) de a demasca nereguli ale Justiţiei, prin dezvăluiri şi atacuri care trec de limita deontologică şi ajung în zona plătitului unor poliţe.  Dar aceste demascări, dezvăluiri, atacuri, insinuări ş.a.m.d să fie făcute punctual, cu subiect şi predicat, la adresa judecătorului X, a procurorului Y, în dosarul Z. Nu alandala, printr-un procedeu care pune  – chiar şi indirect – la zid toată Justiţia.
Într-o ţară în curs de dezvoltare… democratică, Justiţia trebuie să fie pilonul de bază al stabilităţii, cea mai importantă dintre cele trei puteri din stat. Legislativul (adică Parlamentul), respectiv Executivul (adică Guvernul, cu ramificaţiile sale) sunt formate din politicieni. Or, la experienţa noastră politică (ca naţiune, mă refer), cu doar 25 de ani de democraţie, clasa politică nu poate fi un garant al stabilităţii. Însă Justiţia da! Indiferent de suspiciunile care planează asupra unora dintre reprezentanţii Justiţiei, indiferent de faptul că unii sunt găsiţi vinovaţi de nerespectarea legii, Justiţia în ansamblul ei funcţionează. Trebuie să funcţioneze.
Şi dacă tot vorbeam de puterile din statul de drept, cea de a patra putere, neoficială, am numit aici presa, are obligaţia morală de a sprijini în primul rând Justiţia, iar mai apoi Parlamentul sau Guvernul. De a o sprijini, chiar sau mai ales prin demascarea neregulilor. Dar nu prin transformarea Justiţiei în „Regina Balului”, pe care o joacă nu doar mirele – adică litera legii – ci fiecare dintre chefliii care se găsesc la ospăţ. Iar în România e destul de uşor să ajungi la astfel de ospeţe, cu Justiţia în rol de „companion”. În fond, sunt atâtea televiziuni, ziare, trusturi, fiecare cu balul ei.

Recomandările redacției