La 6 octombrie, se împlinesc 125 de ani de la dezvelirea cu mare fast în Arad a monumentului întitulat Statuia Libertăţii. Instalat în 1890, Piaţa Libertăţii (azi Avram Iancu), monumentul făcea parte din seria construcţiilor care trebuiau să omagieze cei o mie de ani europeni ai maghiarimii şi implicit Eroii Revoluţiei maghiare, din 1848 -1849.

Propunerea de a fi ridicat la Arad un asemenea monument, a apărut în 1867 printr-un apel publicat în revista Alfold (Câmpia), redactată de Tiszti Lajos. Chemarea a fost preluată de primarul Atzel Peter, care a mijlocit difuzarea către populaţie a primelor liste de subscripţie. După un deceniu, Comitetul pentru statuie, reorganizat până atunci de mai multe ori, a iniţiat sub preşedenţia primarului Szalacz Gyula concursul de proiecte care a fost câştigat de sculptorul Huszar Adolf. În 1885, din cauza morţii premature a artistului, ideile preluate de Zala Gyorgy, au fost modificate prin dezvoltarea alegoriilor, care au făcut compoziţia mai avântată.

Prin contribuţia pietrarului Anselm Andreotti şi a arhitectului-constructor Schikedanz Albert, piesele din bronz turnate la atelierele Fiii lui Turbain Karoly din Budapesta, au fost montate pe soclu şi armonizate cu aspectul pieţei de curând pietruită şi canalizată. Pentru postament s-a folosit granit de culoare gri din Suedia, lucrarea fiind delimitată printr-un gard decorativ poligonal din fier forjat.

Fără să fie o capodoperă, sculptura este, fără îndoială, valoroasă din punct de vedere artistic, mai ales prin echilibrul proporţiilor şi monumentalitate. Ideile sunt exprimate clar, într-un mod uşor de înţeles fiind folosite exclusiv mijloace artistice renascentiste.

Personajul central reprezentând Patria (Ungaria), este personificat printr-o figura feminină aşezată pe un soclu prizmatic de granit. O femeie înaltă, liberă, puternică, cu aspect robust şi degajat, cu atitudine hotărâtă, războinică, ridică în mâna dreaptă o coroană din frunze de laur şi stejar, iar cu stânga susţine spada medievală a primilor regi unguri. Pe cap poartă coiful vestitei Legiuni negre a lui Matei Corvin, împodobit cu semnul de majestate oferit de coroana Sfintei Margareta. De sub coif, peste piept, atârnă cosiţele părului împletit. Corpul războinicei este acoperit cu o cămaşă din zale şi un costum de cavaler cu broderie bogată. Pe latura stângă o tăietură în veşminte, lasă să se vadă piciorul, acoperit cu pânză metalică şi pintenii. Ţinuta este întregită de scutul de pe umărul stâng, bogat ornamentat ţinut spre spate.

În jurul ei pe un plan inferior, se pot vedea pe cele patru laturi, tot atâtea compoziţii alegorice, reprezentând spiritul de luptă, cel de sacrificiu, eroismul şi forţa. Soclul este ornat de jur împrejur, în altorelief cu medalioanele – portret, ai celor treisprezece generali martiri ai Revoluţiei maghiare executaţi la Arad în 6 octombrie 1849, înfăţişaţi în viziune frontală.

Pe faţada monumentului, ansamblul alegoric Deşteptarea Libertăţii compus dintr-un personaj feminin privind cu o expresie de suferinţă spre geniul său protector. Divinitatea i-a zdrobit lanţurile şi i-a pus în mână sabia, ajutând-o să se ridice. Făclia ţinută cu mâna sa dreaptă dreaptă îi luminează calea. Se pare că această microtemă a dat şi numele Monumentul Libertăţii ca şi al pieţei în care a fost aplasat mai întâi

O altă microtemă este Gata de luptă, fiind realizată prin figura unui tânăr gladiator, atlet plin de energie şi hotărâre. Este aşezat pe o blană de leu, cu buzduganul lui Hercules sprijinit de pământ, astfel că deşi se află în relaxare, pare oricând gata de luptă, mâna stângă stăpânindu-i elanul interior.

În alegoria Gata de jertfă, se distinge o femeie tânără, cu cosiţe ungureşti, care-şi donează bijuteriile pe altarul patriei, o diademă luată de pe cap şi depusă, ca o preţioasă comoară în tezaurul ţării.

Ultimul grup statuar, Luptătorul muribund, este plasat pe faţa secundară a monumentului. O figura feminină, cu privirea ridicată spre cer, imploră ajutor divinităţii, ajutând să se ridice şi îmbărbătând un luptător căzut. Acesta ţine în mână un drapel care în fundal, armonizează compoziţia.

Imediat, după inaugurare nu au întârziat opiniile, în mare parte contradictorii. Cele maghiare susţineau că monumentul oglindeşte realist spiritul de sacrificiu şi dorinţa de libertate al ungurilor şi maghiarimea în general. Opiniile româneşti argumentau că lucrarea exprimă adevărul despre politica expansionistă a ungurilor, ca o expresie a dorinţei de dominare şi intoleranţei milenare a maghiarimii. Deoarece ideologia statului maghiar de atunci, era în contradicţie cu interesele naţionale ale românilor de pe aceste locuri, era firesc ca simbolul statuii să nu declanşeze aprecierea şi entuziasmul acestora, ceeace rămâne valabil şi astăzi. Este, de asemenea normal ca sculptura să nu copleşească întreaga populaţie nici din punct de vedere artistic. Realizată, în spiritul unei monumentalităţi academizante, impregnate de mentalitatea eroizantă romantică, ea poate părea depăşită pentru sensibilitatea noastră de acum: Să ţinem însă cont şi de faptul, că obiectele monumentului sunt lucrări de artă care fac parte din istorie.

La câteva luni după instaurarea în Arad a administraţiei româneşti, în octombrie 1919, Romulus Veliciu, prefectul municipiului, a propus Consiliului local demontarea Statuii Libertăţii, pe motivul că nu poate fi apărată împotriva unor acte de vandalism: Pentru protejare, în 1922, sculptura a fost chiar îmbrăcată în scânduri. După o deplasare la faţa locului I.C. Brăteanu a propus într-o şedinţă de guvern dezmembrarea, idee împărtăşită de regele Ferdinand. Acţiunea a fost încredinţată în 1925 firmei Raffaelo Vignoli, expertă în materie, cu menţiunea ca demontarea să se facă cu mare grijă, pentru a fi evitată distrugerea pieselor. Acestea au fost depuse la păstrare, în ideia cedării lor pe baza unei negocieri cu statul maghiar.

Demersurile UDMR făcute după 1990, au fost finalizate la 22 august 2005 prin reaşezarea pe soclu a Statuii Libertăţii restaurate în totalitate, alături de Arcul de Triumf al Revoluţiei Române de la 1848 ambele fiind inaugurate cu fast prin realizarea Parcului Reconcilierii Româno-Maghiare.

Horia Truţă

DSC00078

Comentariile sunt închise.

Recomandările redacției