Multe feţe, puţine chipuri…

0
469

urmare din numărul trecut al ziarului nostru

Nu cred că este cineva în lumea aceasta care să nu fi avut experienţa nefastă de a întâlni oameni cu mai multe feţe, fără să fi văzut măcar odată frumuseţea chipului, pe care demult l-au pierdut. Feţe din cele mai diverse, postând în inocenţi şi necunoscători atâta vreme cât stau cu tine de vorbă, iar mai apoi să vezi că îşi schimbă radical faţa când vorbesc cu alţii despre tine, având o sete de a „încondeia” pe fiecare, de a fi mari linguşitori până îşi ating scopul lor, iar după aceea gafă, ca şi cum nu ai fi nimic din eroul de odinioară, ai devenit cea mai mare lepădătură a lumii, terfelindu-te şi acuzându-te pe nedrept, luând chiar piatra pentru a arunca de la distanţă în tine, iar dacă se adevereşte faptul că eşti nevinovat, revine aceeaşi faţă nevinovată, oarecum umilă ce încearcă să dea impresia unei greşeli, pe care tot tu nu ai înţeles-o, de fapt nu de tine era vorba şi uite aşa ne apropiem tot mai mult de mocirla lumii, de ceea ce noi am educat şi am crescut, de feţele care se schimbă de la o oră la alta şi care vor să ne vadă trăind pe o lamă de cuţit.

Da, Doamne, până şi zâmbetul a devenit un fals pe care-l folosim de complezenţă, chiar dacă nu ironic, dar îl folosim pentru a ascunde uneori o tristeţe, un dor sau o fiară ce se află în spatele lui, oare aici trebuia să ajungem, oare aşa am vrut noi să vedem lumea, plină de prea multe şi false feţe şi de prea puţine chipuri frumoase?

Pe plan strict uman, raportându-mă la persoanele de lângă noi, oare nu aţi trăit sentimentul dezamăgirii, oare nu aţi văzut cum încearcă să-şi schimbe faţa, demonstrând nevinovăţia şi fidelitatea pe care ţi-o poartă, oare după ce tu ştii că-i adevărat, totuşi accepţi acea minciună de dragul iubirii şi totuşi nu uita că pe fiecare dintre noi nu ne doare atât de mult faptul că suntem minţiţi, ci ideea că a dispărut încrederea, că nu mai poţi să accepţi cel puţin cele două feţe, a greşelii şi a înşelării. Sunt mulţi, prea mulţi care greşim dar prea puţini care ne întoarcem şi recunoaştem cu părere de rău. Ne acuzăm, ne condamnăm, ne omorâm sufleteşte unii pe alţii doar pentru a ascunde infidelitatea, doar pentru a condamna nobilul sentiment al sincerităţii, dar toate până într-o zi, când ne dăm seama că în viaţa aceasta scurtă şi trecătoare vedem că se trăieşte şi se moare deopotrivă…, da, într-o zi vom vedea că din acel gunoi al lumii pe care l-am neglijat şi am făcut ce am vrut noi cu el, de acolo se va ridica poate cel mai mare înţelept şi noi cu ce am rămas?, cu o judecată strâmbă pe care o regretăm dar prea târziu, soarele vieţii noastre a apus şi am rămas în bezna răutăţii din noi.

Da… vom ajunge clipe când vom cerşi chipuri cereşti, sătui fiind de prea multe feţe şi puţine chipuri.

 

Paul Krizner

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.