Multe feţe, puţine chipuri…

0
503

de Paul Krizner

Într-o zi şi tu îţi vei da seama că eşti cu fiecare clipă trecută mai aproape fie de întuneric, fie de soare, mai aproape de atâtea ceruri ce se deschid pentru a te înţelege… da, o să fii într-o zi persoana care a căutat în atâţia ani trecuţi chipuri adevărate şi nu feţe mutilate de patimă, distruse de egoism şi minciună, de răutate şi mârşăvie, poate într-o zi vei înţelege că nu ai dreptul să striveşti niciun suflet, ci
să-l mângâi, să-l faci să reînvie din propria suferinţă, să-l alini, aşa cum şi el, la rândul său, a făcut-o.
Se spune că demult…, foarte demult, când cerul era pe pământ şi oamenii aveau toţi chipuri cereşti, se bucurau de frumuseţea lor pe care o vedeau în reflecţia apelor line ce le arăta adevărata înfăţişare. Cu timpul, însă, oamenii şi-au pierdut chipurile nobile şi frumoase, rămânând cu feţe şterse, fără nicio caracteristică şi ce s-au gândit ei să-şi facă? Feţe din lut, un fel de măşti şi aşa au reuşit să le modeleze după bunul lor plac, unele feţe zâmbitoare, altele ironice, altele triste sau posomorâte, altele pline de ură, dar cele mai multe feţe erau pline de falsitate, cu un zâmbet de bunăvoinţă ce ascundea în spatele lor ura demonică, răutatea şi pofta de răzbunare. Şi uite aşa am ajuns generaţii cu multe feţe şi puţine chipuri, am ajuns acea lume, puţin spus duplicitară, o lume unde doar Dumnezeu mai este original, doar El a rămas să mai poată schimba ceva din ceea ce noi am mutilat.
Parcă nici nu ştim să mai alegem între bine şi rău, între javre şi cei buni, între iertare şi ură, între sinceritate şi minciună, între împăcare şi răzbunare, între a fi cerşetori sau bogaţi, efemeri sau eterni, însă… într-o zi poate vom deosebi întunericul de lumină, pe Dumnezeul adevărat de cel personalizat, creat după cum ne convine nouă.
Oare câte jocuri mincinoase trebuie să mai treacă, oare câte mârşăvii şi calcule ce duc la distrugerea umanităţii, lăsându-ne simple persoane fără sentimente? Da, aşa este, lumea este plină de persoane, dar nu de oameni, plină de cifre, dar nu de sentimente, plină cu de toate şi totuşi prea goală de ceea ce are nevoie.
Nu cred că este cineva în lumea aceasta care să nu fi avut experienţa nefastă de a întâlni oameni cu mai multe feţe, fără să fi văzut măcar odată frumuseţea chipului, pe care demult l-au pierdut. Feţe din cele mai diverse, postând în inocenţi şi necunoscători atâta vreme cât stau cu tine de vorbă, iar mai apoi să vezi că îşi schimbă radical faţa când vorbesc cu alţii despre tine, având o sete de a „încondeia” pe fiecare, de a fi mari linguşitori până îşi ating scopul lor, iar după aceea gafă, ca şi cum nu ai fi nimic din eroul de odinioară, ai devenit cea mai mare lepădătură a lumii, terfelindu-te şi acuzându-te pe nedrept, luând chiar piatra pentru a arunca de la distanţă în tine, iar dacă se adevereşte faptul că eşti nevinovat, revine aceeaşi faţă nevinovată, oarecum umilă ce încearcă să dea impresia unei greşeli, pe care tot tu nu ai înţeles-o, de fapt nu de tine era vorba şi uite aşa ne apropiem tot mai mult de mocirla lumii, de ceea ce noi am educat şi am crescut, de feţele care se schimbă de la o oră la alta şi care vor să ne vadă trăind pe o lamă de cuţit.
Continuare în numărul viitor al ziarului nostru

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.