Muşchi sumeţiţi şi tărîţe umflate

Îmi revin tot mai des în me­mo­rie amintiri de pe vremea-n care eram copil şi făceam toate pros­tiile din lume cu o asemenea-nverşunare încît le-am albit pă­rinţilor părul înainte de vreme. Desigur că venea şi răsplata pe măsură: palma delicată a mamei sau nuiaua de alun, palma „de uraniu” a tatii sau parul smuls din gard…, şi vorba molcomă a moşului meu, fratele mai mic al bunicului patern: „Da-i copchil, bre, şi se umflă tărîţa-n el!”.
Câte-odată ne făceam „veri­şori” cu vreun prunc mai mare, căruia începeau a-i miji vag tule­iele bărbii şi-ale mustăţilor, şi-atunci prindeam curaj şi ne-nfoiam la cîte unu’ ştiindu-ne apăraţi de „văru’” care-şi rîdea pe-ascuns de ifosele pe care le etalam cu mîndrie de pui jigăriţi visîndu-se cocoşi de mare fală.
Amintirea asta-mi revine de cîteva zile admirând excelentul spectacol oferit de disputa dintre vicepremierul rus Dmitri Rogozin şi preşedintele României Traian Băsescu, pornită de la interdicţia impusă avionului cu care zbura demnitarul rus de-a survola teritoriul României. Excedat de întîmplare şi cu un umor nu tocmai ortodox, vicepre­mie­rul rus a scris pe-o pagină din internet că România şi-a-ncordat muşchii rahitici doar fiindcă-n spatele său tronează Statele Unite şi că data viitoare va zbura cu un bombardier, fără să precizeze nici ruta, nici încărcătura obiectului zburător identificat ca fiind un Tupolev.
Excedat de declaraţiile lui Rogozin, Traian Băsescu s-a trezit spunînd c-ar trebui aflat cîtă vodcă a băut demnitarul de la Moscova înainte de-a declara ce-a scris. Cu fibra bicepşilor încordată la maximum, Rogozin s-a apucat iar de scris prin cel internet, întrebîndu-se cam cît a băut Băsescu pentru-a-şi face curaj să rostească ce-a spus.
Imaginea care se-articulează din cele de mai sus este cea a unui pui de Crevedia (că tot nu se mai cresc pui la Crevedia; deh, reforma…, şi tranziţia…, şi criza…), sumeţindu-se-n faţa unui tigru siberian numai fiindcă are-n spatele-i firav un dinozaur de Mississippi. Dincolo de ridicolul copilăresc al situaţiei, mă-ntreb cam care-ar fi fost şi-ar fi atitudinea preşedintelui Băsescu faţă de Dmitri Rogozin dacă „văru’” de peste ocean „n-ar ţine spatele” – şi m-apucă jalea închi­puindu-mi scena.
Dicolo de amintirea mea, problema gravă este că reacţiile şi replicile astea vin de la doi demnitari de rang înalt din două state care spun că se respectă, ori în relaţiile dintre state, indiferent că discuţiile şi disputele sunt „faţă către faţă” sau de la distanţă, normele comportamentale sunt cu totul altele decît cele de pe tăpşanul copilăriei. Cobo­rî­rea unui şef de stat de la înăl­ţi­mea nobilă a limbajului diplo­matic la cea plebee a bodegii din colţul străzii este mai mult decît o gre­şeală; este o eroare ale cărei daune vor necesita un efort uriaş spre-a le repara.
Refuz să cred că Nicolae Titu­lescu ar fi ripostat precum Traian Băsescu. Nici Grigore Gafencu, sau Tache Ionescu, sau Ionel Brătianu, sau Iuliu Maniu, sau Kogălniceanu, sau Negri, sau Alecsandri, sau P.P. Carp, sau mulţi alţii, n-ar fi coborît cu exprimarea la nivelul „deţului” de poşircă. Ba chiar nici atît de hulitul (pe nedrept), Nicolae Ceauşescu n-ar fi făcut-o.
Din păcate, Traian Băsescu nu-i diplomat, aşa cum nici eu nu eram diplomat pe cînd eram copil şi făceam toate prostiile din lume cu-asemenea-nverşunare încît le-am albit părinţilor părul înainte de vreme – şi zicea moşul meu cu vorba-i molcomă: „Da-i copchil, bre, şi se umflă tărîţa-n el!”. Era totuşi vorba de tărîţe, nu de vodcă, şi era vorba de-un „copchil”, nu de-un şef de stat.