Sfârșitul săptămânii trecute a adus o nouă dezamăgire iubitorilor fotbalului din România; vorbim despre a șasea ratare consecutivă a unei calificări la Campionatul Mondial de Fotbal.  Însă ratarea calificării de către Rădoi, Alibec & co. este doar vârful icebergului de care s-a lovit vaporul sportului românesc, care este în pragul iminent al naufragiului. Sub valurile cercetate de ochiul mass-mediei concentrate pe isprăvile purtătorilor de carnet de fotbalist, se află o realitate neinteresantă pentru media mainstream, dar care îi arată, celui curios să o vadă, o situație cu mult mai dezastruoasă decât ne imaginăm, în care se află sportul din România în general.

Este suficient să aplicăm logica asupra următorului fapt: dacă fotbalul, care beneficiază de atenție, publicitate și bani este la nivelul la care este, ce se întâmplă cu restul disciplinelor sportive? E simplu de intuit răspunsul iar dovezile sunt sub ochii noștri: numărul ridicol de mic (comparativ cu istoricul nostru) al medaliilor olimpice, înfrângerile grele și necalificările în sporturile de echipă, declinul abrupt al unor discipline în care eram la nivel de top în trecutul apropiat chiar (gimnastică, atletism), toate aceste arată că lucrurile sunt într-o stare extrem de gravă. Sigur, ne mai ascundem în spatele unor performanțe individuale precum cele ale Simonei Halep, în spatele unui talent erupt de nicăieri așa cum este înotătorul David Popovici, dar acestea sunt excepții rare în sporturile individuale și total inexistente în sporturile de echipă.

Dacă îi întrebi pe cei direct implicați în domeniu, o să primești același răspuns, indiferent de ramură sportivă: pe de o parte e problema subfinanțării însă pe cealaltă parte, se discută extrem de mult despre mentalitatea sportivilor din „noua generație“, care n-au etica muncii, nu sunt ambițioși, renunță repede când dau de greu și, în general își setează obiective minore, cum ar fi să aibă un statut economic și social peste media națională.

Însă această mentalitate a sportivilor nu este un dar căzut din cer pe care avem sau n-avem norocul să-l primim; nu este o obligație a „altora“. Să spui că mentalitatea și educația e o problemă generală care se răsfrânge asupra sportului înseamnă să îți găsești alibiuri și să te ascunzi de responsabilitate. Pentru că dacă există o problemă cu mentalitatea sportivilor din România, este datoria celor care manageriază sportul românesc să rezolve această problemă și a nimănui altcuiva. Nu poți aștepta să îți rezolve societatea, școala, familiile problemele din propria ogradă.

Etica muncii, competitivitatea, spiritul de echipă și patriotismul sunt valori pe care sportul românesc este obligat să le inoculeze practicanților săi, încă de la primii pași pe care aceștia-i fac pe terenul și în sala de sport. Asta nu ține de bani, finanțare ci de valori, priorități și organizare. Și de aceea cred că este momentul în care cei care conduc sportul românesc, în frunte cu Ministrul Tineretului și Sportului, să inițieze (nu la nivel de discuții ci la nivel concret, practic, aplicat) o resetare totală a fenomenului, începând de la obiectivul, scopul primordial al activității sportive. Pentru că dacă vom continua să ne ducem copiii la sport cu scopul unic de a-i transforma în niște gladiatori care prin banii câștigați să-și scoată familiile din „foame“, ne vom dezintegra. Orice construcție, ca să reziste, trebuie să aibă un fundament solid sau măcar corect proiectat și construit, ori la noi însăși fundația sportului este compromisă.

Astăzi în România a devenit un adevărat coșmar pentru oamenii de bun simț să aibă un copil care să vrea să practice sportul; pentru că acolo este locul în care învață că joacă nu cel care merită ci cel care are părintele mai influent sau mai bogat; acela este locul în care învață că dacă nu asculți manele și nu te îmbraci „la ultima fiță“ ești ostracizat de grup; acela este locul în care învață că înjurătura este mijloc pedagogic iar o palmă peste cap „n-a omorât pe nimeni“ ci dimpotrivă, călește; acela este locul în care învață că e firesc să trișeze dacă e în avantajul „tribului“ din care face parte. Și în această junglă mulți ajung să renunțe scârbiți; cei care rezistă sunt cei care asimilează tot ce le propune acest mediu și care apoi sunt blamați de către noi pentru lipsa de mentalitate și comportamentul afișat în teren și în afara lui. 

Cred că trebuie să revenim la ideea de bază și anume că practicarea sportului, de către absolut toți cei implicați, începând cu ultimul copil din ultimul sătuc care azi a făcut prima alergare și până la cel mai galonat sportiv profesionist, trebuie să aibă câteva principii obligatorii: sănătatea fizică urmată de dezvoltarea unor deprinderi etice: să îți propui ca azi să fi mai bun ca ieri, să nu te dai bătut, să înțelegi spiritul de camaraderie, să înveți să gestionezi victoriile și înfrângerile, să deprinzi respectul pentru reguli și partenerii de întrecere. Acestea și nu altele ar trebui să fie lucrurile care să fie învățate de către TOȚI cei care practică sportul în țara asta; după care, evident, în funcție de talent unii vor urca mai sus pe scara valorii. Însă doar în momentul în care nu doar vârful piramidei ci întreaga construcție va beneficia de practicarea sportului (și aici nu mă refer la beneficii materiale, evident), abia atunci vor începe părinții, școlile și societatea în general să-i îndemne pe copii, nu să lase școala în detrimentul sportului ci să privească sportul ca pe o componentă esențială și obligatorie a educației. Atunci poate că vom vedea din nou copii practicând sportul în curțile școlilor și în diferite baze sportive de amatori, vom avea competiții școlare și universitare cu asistență numeroasă și frumoasă, vom avea o generație mai sănătoasă fizic și psihic iar toate acestea vor avea un impact imediat și asupra sportului de performanță. Și să nu ne ascundem în spatele lipsei de finanțare sau de infrastructură; ele vor veni atunci când va exista interes și cerere. Deocamdată acestea nu există pentru că sportul a devenit o paria a societății din cauzele enumerate mai sus. Să redăm sportului spiritul său autentic iar societatea îl va pune la locul său, cu siguranță.

Recomandările redacției