Viaţa fără Dumnezeu contrazice gândirea logică, nesocoteşte legile naturii, reprezintă un raţionament fals, contrar bunului simţ, este o absurditate din moment ce Dumnezeu este Cel ce ne dă viaţă. Nu toată lumea trebuie să împărtăşească aceleaşi gânduri, aceeaşi religie sau credinţă, dar faptul că am fost creaţi de Cineva ar trebui să fie la mintea oricărui cocoş. Îmi vine în minte replica unei fetiţe de clasa a IV-a, fiica unui coleg, care întrebată la şcoală de doamna învăţătoare „modernistă“, de fapt mai mult luată la rost, de ce consideră că nu ne tragem din maimuţă, aşa cum gândeau „logic“ colegii ei, fata a răspuns sfioasă: „Bine, dacă voi vreţi, ne tragem din maimuţă! Dar şi pe maimuţă tot Dumnezeu a creat-o!“. În concluzie, trasă şi de un copil de clasa a IV-a, nu ne tragem nici din maimuţă, nici din spumă sau din ouă. Suntem creaţi de Dumnezeu, că alegem să mergem sau nu pe calea Sa, este altceva.

Este greu să nu observi, mai ales în ultima vreme comportamentul agresiv al societăţii în general, îndreptat împotriva Divinităţii. Trăim într-o amorţeală şi indiferenţă totală faţă de tot, dar ne trezim ca din puşcă, ca arşi, atunci când se construieşte Catedrala Mântuirii Neamului. Nimic nu este mai păgubos pentru sistemul de sănătate public din România, faţă de care până atunci eram complet indiferenţi, nimic nu afectează mai tare urşii din Carpaţi sau drumurile de pământ milenare decât banii daţi pentru ridicarea unei catedrale gândite încă de pe vremea lui Carol I.

Am plâns şi ne-am rupt inimile pentru soarta homosexualilor şi a perverşilor atunci când s-a organizat un referendum pentru familia normală, constituită, evident, dintre un bărbat şi o femeie.

Nu mai credem nici în Lumina sfântă, minune de necontestat, acceptată până şi de cei mai fundamentalişti musulmani, care se întâmplă în fiecare an la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim în Sâmbăta Mare, ziua dinaintea Paștelui Ortodox. Mulți o consideră cea mai veche minune anuală atestată a lumii creștine. Inteligenţa noastră, datul cu părerea, nihilismul din noi şi punerea sub semnul întrebării a oricărei valori ne face să descoperim şi în acest caz tot felul de „nereguli“.

Ultimul exemplu pe care l-am ales aici este tragedia de la Notre Dame. Faptul că societatea a reacţionat în mod pozitiv, iar oamenii cu bani nu au rămas indiferenţi şi au donat sume de bani importante pentru reabilitarea unui simbol al Europei i-a trezit din nou la viaţă pe veşnicii contestatari de meserie. În mintea lor ciuruită de răutate şi prostie, Notre Dame trebuia să rămână în scrum. Iuda. Banii alocaţi pentru spălarea picioarelor Mântuitorului, trebuiau să ajungă la Herculane, la drumurile din România, la păsările lăsate fără pene din Madagascar etc etc. Situaţia este cu atât mai nedreaptă cu cât aceeaşi oameni care au dat bani pentru reconstrucţia Notre Dame, au finanţat sistematic programe sociale pentru copiii săraci din Africa, în timp ce veşnicii contestatari nu au mişcat un deget pentru săracul de la colţul străzii, contestat şi acela.

Nu sunt un mare creştin. Am dubiile, răzvrătirile, zbaterile, tentaţiile şi slăbiciunile unui om păcătos. Foarte păcătos. Nu mă pot erija, nu îmi permite conştiinţa pătată, într-un mare apărător al credinţei în Dumnezeu. Sau în mare fan al bisericilor. Dar ştiu care este Calea şi nu vreau să o pierd. Sunt departe de ea, dar Bisericile, Ortodoxia, religia cu dogmele sale reprezintă farul care îmi luminează Calea. Oricât de departe m-aş îndepărta de Dumnezeu, nu vreau să îmi pierd busola credinţei. Hristos a înviat!

Recomandările redacției