Cei mai mulți oameni vor să trăiască acum, nu în viitor. Un reper pentru care oricât de mult s-ar întinde, el este întotdeauna prea departe pentru a fi atins. Iar dorințele sunt, în linii mari, aceleași: case, mașini, concedii. Nu neapărat în această ordine. Iar pentru că imensa majoritate a oamenilor nu a avut suficienți bani, dar nici răbdare să aștepte până îmbătrânește, ce a făcut? S-a dus la bancă. Și, mai ales în vremurile în care Apostolescu putea să-și ia credit cu buletinul, ce credeți că făcut? Chiar și-a luat un credit. Fiecare după cum l-a tăiat capul și lăsat banca. Ca și nivel de îndatorare și, implicit de limită a creditului. Iar cei mai mulți s-au împrumutat cu mult peste posibilitățile lor reale. Dar au fost lăsați să… plutească chiar de către bănci. Iar pentru cei care nu se calificau, băncile au venit cu soluția salvatoare: „Nu puteți lua 50.000 de euro, dar avem noi o ofertă în franci elvețieni, numai bună pentru dumneavoastră, putem să vă dăm 75.000 de franci elvețieni”. Iar omului i se lumina fața când auzea ce vroia să audă, iar clauzele nici nu mai contau. El era fericit că deja se putea muta în casa pe care a visat-o de o viață. Restul erau amănunte insignifiante. În plus economia duduia, iar până la urmă și economia asta este influențată într-o doză destul de însemnată de încredere, de optimismul general. Când vine dușul rece, toată lumea este luată prin surprindere. La fel a fost și cu ruperea barierei francului elvețian. A ajuns mai… mare ca moneda europeană. Drept este că de la 1,8 lei, a crescut în câțiva ani la o valoare dublă. Iar povara pe om creștea din ce în ce. Acum însă, cu spargerea plafonului minim, a fost piatra de moară agățată de gâtul omului. Cedarea nervoasă a venit de la sine. Iar cei mai mulți dintre acești oameni chiar nu mai au resurse să ramburseze cel puțin o perioadă banii la timp. Fel de fel de voci au sărit: de ce au luat credit în franci, de ce nu au căscat ochii pe documente înainte de  a semna. Și alte și alte ipoteze și tot atâtea scenarii de lucru. Iar banca centrală are un rol bine definit în chiar prezentarea oficială. Se spune: „Banca Naţională a României are un rol intrinsec în menţinerea stabilităţii financiare, date fiind responsabilităţile ce rezultă din dubla sa ipostază de autoritate monetară şi prudenţială”. Aceste lucruri s-au întâmplat în Ungaria încă de anul trecut, se întâmplă în Croația, în Polonia se gândesc soluții concrete. Pentru oameni. Că băncile au fost salvate în 2008. Nu s-a întâmplat (încă) nimic în România. La noi, FMI și Banca Mondială trimit o scrisoare ministrului de Finanțe prin care se arată „profund îngrijoraţi de faptul că adoptarea unei legi a falimentului personal fără un studiu de impact adecvat, fără consultarea părţilor interesate şi fără un sprijin instituţional adecvat nu-şi va atinge obiectivele”. Comisia de buget –finanțe a trimis acum șapte zile, șapte întrebări despre chestiunea în cauză. Nu s-a primit nici un răspuns. Iar în spate sunt 75.000 de oameni. După alte surse ar fi vorba de peste 100.000 de clienți. În orice caz am aflat cine – dacă răspunsul nu era evident – conduce România? Nu pare a fi nici actualul Guvern și nici cele viitoare…

Recomandările redacției