Foarte mulţi români şi-au pus speranţele în preşedintele Klaus Iohannis. Sincer, m-am numărat printre ei, deşi entuziasmul meu a fost mai estompat.
În primul rând,  Iohannis nu este croit pe acelaşi calapod ca şi ceilalţi doi preşedinţi ai României, Ion Iliescu şi Traian Băsescu, ambii hârşiţi, ambii preşedinţi- jucători, deşi Iliescu a fost mai discret, departe de reflectoarele media. Pe Emil Constantinescu nu-l cataloghez deoarece cred că a fost un preşedinte într-un loc nepotrivit, într-un moment nepotrivit, propulsat de o coaliţie nepotrivită, şi-a ales colaboratori nepotriviţi şi astfel am avut cei mai decepţionanţi patru ani, diferenţa dintre speranţe şi realizări fiind imensă.
Repet, Iohannis este altfel. Nu doar natura sa, de etnic german, ci şi faptul că
n-a fost „virusat” de ambianţa politică dâmboviţeană. Încetineala în exprimare nu vine doar de la cumpănirea în exces a deciziilor, ci şi din faptul că doreşte să arate acest lucru: că nu trebuie să ne pripim.
Nehotărârea afişată deseori este una de faţadă, parte a lucrului bine făcut. Dacă derulăm timpul, putem observa că Iohannis nu a făcut declaraţii şi (mai ales) promisiuni politice compromiţătoare. Şi nu doar în acest an de mandat, dar nici
înainte, în campanie sau precampanie, nici măcar când era primar (doar primar) al Sibiului. Am suspiciunea că şi micile derapaje declarative, taxate de presă, au fost în mare măsură special construite, pentru a arăta o mică vulnerabilitate. În spatele acestei vulnerabilităţi, Iohannis îşi calculează bine paşii.
Eram aproape convins că Predoiu nu va fi nominalizat premier decât în condiţia în care efectiv nu era altă cale de a îndepărta PSD de la guvernare. Iar sintagma „îmi doresc un guvern al meu” şi-a găsit partea ei de adevăr, odată cu instaurarea unui guvern de tehnocraţi. Iohannis aplică politica paşilor mărunţi, nu doar a vorbelor tărăgănate. Un prim pas, înlăturarea PSD de la guvernare, a fost făcut. E drept, şi cu ajutorul soartei, a multitudinii de evenimente, de la arestări la acuze, totul culminând cu tragedia din Clubul Colectiv.
Urmează al doilea pas, pe care Iohannis îl pregăteşte atent, cu aceeaşi nehotărâre bine făcută: înlăturarea PSD de la PUTERE. Asta pentru că, deşi PSD nu mai e la guvernare, încă deţine majoritatea în Parlament, încă are sub control Guvernul, încă exercită (sau poate oricând exercita) o presiune clientelară. Fapt luat în calcul de Iohannis, care mai mormăie, mai tărăgănează vocale şi scrâşneşte consoane, dar mai dă drumul la câte o lege – precum cea a pensiilor speciale – cu iz de troc, de parteneriat tacit cu coaliţia parlamentară. Care coaliţie e formată tot din oameni, supuşi greşelilor şi ispitelor.
Spunea Iohannis, într-unul dintre clipurile sale electorale, că bunicul său a fost ceasornicar. Ne şi arăta un ceasornic sau pendul sau ce-o fi fost. Încă de atunci am bănuit – fapt ce mi se confirmă tot mai mult – că Iohannis are un ceas cu un ticăit mai încet. Dar exact, de metronom, diferit de cel al politicienilor.
Nu merg „blank” pe mâna lui Iohannis, dar trebuie să admir că ştie să fie şi el un preşedinte-jucător, doar că metodele diferă. Cu o mină nehotărâtă, Iohannis dă senzaţia că ştie ce face. Cât de bine va fi, doar viitorul ne poate confirma…

Recomandările redacției