Noii ilegalişti

După izgonirea Majestăţii Sale, în anul 1947, comuniştii au demarat un proces criminal de exterminare a clasei politice româneşti interbelice. Aşa se face că, în urmă­- torii zece-cincisprezece ani, toată floarea intelectualităţii româneşti – şcolită în marile universităţi europene – a pierit în puşcăriile şi în lagărele de muncă organizate special în acest sens. Au scăpat cu viaţă doar cei care au avut inspiraţia să emigreze în Occident imediat după 1945, precum şi fripturiştii care au schimbat, peste noapte, macazul ideologic şi s-au făcut „frate cu dracul”. Se crease, astfel, un vid de putere care trebuia neapărat umplut cu ceva. Însă, cum specialiştii fuseseră exterminaţi, s-a recurs la o inversare a scării valorilor. Competenţa profesională a fost trecută în spatele „ataşamentului” faţă de partid şi de stat, iar „politrucii” au început să se caţere în fotoliile ministeriale şi în vilele demnitarilor interbelici. Una dintre cele mai „strălucite” dovezi de ataşament faţă de noile „valori” devenise cazierul judiciar. Dacă făceai dovada că ai făcut puşcărie pe vremea burghezilor, deveneai peste noapte „ilega­list” – ceea ce reprezenta un lucru mai înalt decât o diplomă universitară. Fel de fel de coropişniţe proletare s-au ridicat atunci din bălegarul politic, distrugând parcursul moral al societăţii româneşti pentru aproape o jumătate de secol. Astăzi, România tinde să parcurgă acelaşi traseu insalubru. Politizarea excesivă a instituţiilor publice a condus la promovarea „ataşamentului” în dauna competenţelor profesionale, astfel că ospătarii, frizerii, sculer-matriţerii sau prelucrătorii prin aşchiere au devenit, peste noapte, miniştri, preşedinţi de Cameră sau directori-generali. Se vorbeşte cu tot mai multă convingere proletară despre „interesul de partid”, despre „schimbarea regimului politic” şi despre amnistierea puşcăriaşilor. Există şi o cultură a „ilega­liştilor”, despre care se spune că au ajuns după gratii în urma unor „procese politice”. Condamnaţii ţin „bloguri” din puşcării, dând sfaturi întregii naţiuni şi condamnând Departamentul Naţional Anticorupţie, Ambasada Statelor Unite ale Americii sau Uniunea Europeană. Orice hoţ a ajuns să ţipe din „duba” cu zăbrele că este judecat politic şi că i-au fost ascultate telefoanele în mod abuziv, iar „călcatul pe cap” a devenit o strategie misionară de convingere. Mai mult, şi mai grav, printr-o aberantă permisivitate a legii, puşcăriaşilor care scriu cărţi li se reduce o parte din pedeapsă. Am auzit că şi Gigi Becali şi-ar fi suflecat mânecile şi şi-ar fi scuipat în palme pentru ca să se apuce de o astfel de „lucrare” – ispravă care l-ar confirma încă o dată pe marele nostru Caragiale, care spunea că pe români mai greu îi înveţi să citească, după care nu-i mai poţi opri să scrie… În fine, având în vedere numărul mare de puşcăriaşi ajunşi după gratii de pe băncile Parlamentului sau din fotoliile Guvernului, există pericolul ca această cloacă infracţională să recidiveze prin re-intrarea în viaţa politică, precum „ilegaliştii” de tristă amintire de odinioară. Putem evita această catastrofă morală într-un singur mod: considerând re-educarea ca pornind de la recunoaşterea faptei infracţionale şi de la recuperarea integrală a prejudiciului, nu de la scrisul de cărţi şi ţinutul de bloguri…