Prof.univ.dr. Cornel Groza, dirijorul Corului Filarmonicii Transilvania din Cluj-Napoca: 

NU-MI LUA CE NU-MI POȚI DA!

Scrisoare deschisă

Am aflat, cu mâhnire și îngrijorare despre tensiunile instituționale majore apărute în ultimul timp în viața muzicală a Aradului, oraș pe care, dintr-un motiv sau altul, îl prețuiesc foarte mult.

Am citit scrisori, comentarii și am discutat cu persoane, încercând să înțeleg lucruri ce par de neînțeles. Am simțit tristețea și, totodată, îngrijorarea societății pentru ceea ce s-ar putea întâmpla – grav ! – în viața culturală a cetății. Nedumerirea, durerea și revolta multor fii ai Aradului, mulți dintre ei deveniți mesageri respectați ai artei pe meridianele planetei, crescuți și formați ca muzicieni în intimitatea inegalabilei săli de concert a Palatului Cultural, sunt clamate cu putere și vehemență de toți aceia care înțeleg pericolul unei tragice scufundări în abis a unei instituții emblematice a Aradului, Filarmonica de Stat ! Instituție ce apare ca o verigă-cheie în șirul unor „evoluții ” muzicale istorice din viața orașului, ce se vor afla, nu peste multă vreme, la capătul a două secole de existență. Instituție care a inserat în programele sale artistice, alături de valori autohtone, atâtea nume de „monștri sacri” ai muzicii universale: F. Liszt, J. Strauss, J. Joachim, R. Strauss, B. Bartok, Z. Kodaly sau marele nostru George Enescu (al cărui număr de prezențe pe scena arădeană poate fi invidiat de orice instituție culturală din România – și nu numai!). Instituție care a putut fi ascultată și aplaudată în nenumărate turnee externe, în țări cu bogate tradiții culturale.

Amenințarea reducerii drastice a finanțării Filarmonicii arădene este, cred, una extrem de gravă și fatal-păguboasă nu doar pentru o seamă de oameni (indivizi!), ci pentru întreaga comunitate a unei citadele având o tradiție culturală respectabilă.

E un adevărat sacrilegiu a reduce schema instituțională până la a genera nefuncționalitate (asta, în termeni direcți, însemnând desființare!). Dacă s-a greșit undeva, dacă performanțele n-au fost întotdeauna cele așteptate, dacă managementul instituțional a avut de suferit, dacă…, dacă…, lucrurile se pot îndrepta; analiza față în față a tuturor factorilor răspunzători ar putea oferi soluțiile! Nu găsesc că niște hotărâri vădit pripite (dar… mai facile!…), care emană în plus și o suspectă odoare punitivă, ar putea rezolva un conflict, la fel de dăunător pentru unii cât și pentru ceilalți.

Cultura, ca și învățământul, are nevoie de susținere materială necondiționată din partea oricărui stat! Banii pe care acesta îi investește se regăsesc în nivelul cultural și gradul de instruire al fiecărei națiuni. E meschin să propui cifre și procente în ecuația dintre investiție și venit, pentru simplul fapt că, în relația stat – cultură sau stat – educație, ideea de profit material nu trebuie să existe! Ori investești și ai, ori nu investești… n-ai ce aștepta!…

Suntem cu toții, de ceva vreme, parte a unei societăți chinuite și abrutizate de nevoi, supărări și incertitudini. Gândul zilei de mâine pare a fi cea mai grea povară, „materialul” prevalând sfidător asupra „spiritualului”.

Ne-ar fi rămas cultura ! Ne-ar fi rămas cartea, sala de teatru sau cea de concert pentru a ne adăpa și ostoi sufletele… Ce facem cu ele ? Ce facem cu întregul tărâm spiritual al existenței noastre atât de precare? Au dispărut, oare, prietenia, zâmbetul, lacrima de bucurie, compasiunea, emoția artistică, sintagme care definesc, toate împreună, fericirea ?…

Ce facem ? Spre ce ne îndreptăm ? Ce voim a face din noi, ființe sociale, înzestrate de Dumnezeu cu puterea de a aduce frumusețe și bucurie în viața noastră și a celor din jur, dar care, ca într-un nesfârșit blestem, ne urâm, ne invidiem, ne călcăm adesea în picioare, aruncăm cu nonșalanță urâtul, în cele mai hidoase înfățișări ale sale, in mijlocul nostru, cu răutate și sete de a provoca durere !? …

Ne-au rămas puține porți deschise bucuriei și liniștii lăuntrice ! Cu siguranță, una este aceea care ne duce spre sala de spectacol. Palatul minunat în care orice gând rău, orice suferință dispare, în care Bach, Vivaldi, Mozart, Beethoven, Brahms și atâția alții ne amintesc cu obstinație că există, că trebuie să existe (!) și un alt fel de a trăi. Suntem, oare, atât de orbi și ignoranți în fața mărinimiei acestor giganți care ne oferă, generos, imensitatea geniului lor ???…

Nu-mi lua ce nu-mi poți da ! Replică istorică adresată de filosoful Diogene (cel trăitor într-un butoi) lui Alexandru Macedon care, într-o clipă de mărinimie, ar fi dorit să-l răsplătească pe cunoscutul gânditor. „Cere-mi ce vrei și-ți voi da !”, i-ar fi spus Macedon, care se interpusese între Diogene și soare, umbrindu-l pe filosof. Răspunsul a fost dezarmant : „Am ceea ce-mi trebuie, atât doar că, stând în fața mea, îmi răpești ceea ce-mi doresc” !… Nu-mi lua ce nu-mi poți da !

Nu luați Aradului dreptul de a avea în continuare o Filarmonică ÎNTREAGĂ ȘI NORMALĂ !!! Altfel veți reuși doar să izgoniți din minunăția de Palat Cultural pe care-l dețineți, pe aproape toți marii compozitori ai lumii, ai căror opere magnifice nu vor mai putea fi abordate de o orchestră sau un cor trunchiate până la nivelul unor grupuri camerale !!!

Nu-i luați acest drept dobândit, fiincă nu se știe dacă, într-o zi când, poate, vremurile și mentalitățile se vor schimba, va fi posibilă o recuperare la nivelul a ceea ce posedați deja !

Aveți grijă de moștenirea istorică – inestimabilă – pe care ați primit-o ! O criză economică vine și trece, supărările personale se diluează în timp, iar banii, nenorocirea supremă a vremurilor noastre… nu trebuie lăsați să devină unealtă de distrugere! Instituția Filarmonică a Aradului este aidoma unui copac bătrân, printre cei mai bătrâni de felul lui în țara noastră, care trebuie protejat spre a crește în continuare puternic și înfloritor. Unele ramuri s-au veștejit, s-au stins, poate au căzut, dar este încă loc, loc destul pentru alte ramuri, tinere, care să genereze alte frumuseți, alte bucurii, pentru alte generații ce vor urma. Un copac sacrificat, chiar de va fi urmat cîndva de un altul, va rămâne o pierdere. În lumea confuză în care trăim, nimeni nu va putea garanta că va fi la fel de frumos !!!

Cu cele mai bune gânduri și speranțe de mai bine, pentru prietenii mei, muzicienii arădeni,

Prof.univ.dr. Cornel Groza,

dirijorul Corului Filarmonicii Transilvania din Cluj-Napoca

DIODOR NICOARĂ

Diodor Nicoară a fost dirijor al Corului „Ion Românu” al Filarmonicii de Stat din Timișoara timp de 37 de ani (1969-2006), așadar ne aflăm în fața celei mai longevive cariere de dirijor de cor al Filarmonicii Banatul, în timpul căreia s-a derulat o viață muzicală impetuoasă și exigentă, s-au deschis drumuri noi și mereu a fost o țintă de atins.
„Sub bagheta subsemnatului, Corul Filarmonicii Banatul din Timișoara a sporit în strălucire și faimă, a abordat peste o mie de titluri din literatura muzicală românească și universală, în concerte vocal-simfonice și a cappella și a prezentat programe cu o largă deschidere stilistică.
Am colaborat, vreme îndelungată, cu Filarmonica din Arad, una dintre cele mai vechi instituții din țară, care a contribuit esențial la dezvoltarea și menținerea educației prin muzică.
Desființarea Filarmonicii arădene este absurdă, pentru că supremul vis al melomanilor și muzicienilor din această parte de țară, de a avea o instituție de profil, este suprimat brutal. E atât de neputincios Aradul încât nu poate întreține o filarmonică pe măsura lui? Să mai așteptăm un Enescu pentru a lansa imperativul „Dați un leu pentru Atheneu”?
P.S. Dintre distincții amintesc:
– Premiul ATM al oamenilor de teatru și muzică din România pentru întreaga activitate
– Premiile de la Vatican
– Ordinul Național „Serviciul Credincios în grad de Cavaler”
– Senator în primul Parlament al României
– Cetățean de Onoare al Municipiului Timișoara” – 
maestrul Diodor Nicoară. 

 

 

 

 

Recomandările redacției