Când am cunoscut-o pe Alexandra Timar, mai întâi prin mesaje, apoi la telefon, eram cu totul sătulă de campanii umanitare. Mai mult, cei pe care îi cunoșteam erau destul de reticienți la astfel de campanii, după toate care s-au auzit prin presă, și nu numai, despre asociațiile non-profit. Ceva mi-a spus însă să insist și să o contactez pe Alexandra.

În primul rând, ceea ce vedeam că făcea era ceea ce aș fi făcut chiar eu dacă mi-aș fi întemeiat o asociație. Faptul că militează atât de hotărât pentru educația copiilor din familii defavorizate, dincolo de celelalte campanii pe care le are, mi-a atras atenția.

În al doilea rând, o aveam ca prietenă pe Facebook de ceva vreme și i-am urmărit – episodic, ce e drept -, activitatea.

Conversația mea cu ea a fost însă, fără echivoc, una dintre cele mai impresionante pe care le-am avut până acum. Nici nu a fost nevoie de prea multe cuvinte – deși am vorbit aproape două ore! – , ca să îmi dau seama că intențiile ei sunt nedisimulate și că e cu adevărat o luptătoare.

În alte cuvinte, m-a convins complet de empatia ei pentru copiii și vârstnicii pe care îi ajută. Crede, ca mine, că țara o va lua pe direcții total greșite în lipsa educației. Și, cu toate rateurile prin care trec uneori oamenii, nu poate exista niciodată suficientă educație. „Educația nu e ceva ce poți termina”, zicea Asimov.

Campania de până la începerea școlii se referă la dotarea elevilor din familii defavorizate cu niște ghiozdane pentru școală. Pentru cei mai mulți dintre noi, suma este una de care ne putem lipsi. Pentru acei copii, însă, este vorba de ceva care să le dea încredere în ziua de mâine.

Alexandra mi-a povestit despre realitatea din teren, pe care o știam deja, în linii mari: foarte mulți copii se duc la școală nemâncați și, mai mult decât atât, rușinați de hainele sau încălțările pe care le pot oferi părinții. Pentru că, mai zice Alexandra, aproape toți părinții și-ar rupe de la gură numai să le poată pune ceva pe masă celor mici.

Pandemia le-a dat peste cap viața și mai mult: nu puțini au dus lipsă de tabletele atât de importante pentru școala online sau le-au împărțit, cu greu, într-o familie numeroasă.

Despre campanie puteți citi atât în alte articole, adică din ziar sau de pe glsa.ro, cât și pe un site care va fi lansat în curând.

Gustul cu care am rămas în urma tuturor discuțiilor, pe care nu le voi detalia aici, pentru că, spre deosebire de alții, Alexandra îi respectă pe beneficiari, este că mi-e și rușine să mă mai plâng de ceva. Cu același gust, sunt sigură, veți rămâne și voi dacă decideți să vă implicați și dacă, cumva, reușiți să și dialogați cu această femeie de numai 32 de ani, care nu se dă în spate de la mai nimic pentru a-i ajuta pe cei care au atât de disperată nevoie.

Recomandările redacției