Din fericire, pagini de istorie locală scrisă, mai puțin cunoscute omului de rând, mai aflăm și astăzi în biblioteci, arhive și muzee, așteptând cuminți „să le vină rândul”. Este și cazul Cărții de aur a familiei Mocsonyi din Căpâlnaș. 1882-1933, aflată în colecția de manuscrise a Bibliotecii Județene „Alexandru D. Xenopol” Arad, intrată odată cu lotul Orczy-Vásárhely în anul 1957 în fondurile bibliotecii. Volumul de mari dimensiuni (36 x 26 cm) dezvăluie jumătate de veac din existența cotidiană a familiei nobiliare Mocioni, așa cum s-a derulat ea acasă la castelul din Căpâlnaș, județul Arad. „Istoria familiei aromâne Mocioni, originară din Moscopole (Albania), se întinde pe parcursul a două secole însumând șapte generații și urmărește cele două ramuri Mocioni: ramura Mocioni de Foen (din Banat), înnobilată și împroprietărită de Împăratul Iosif al II-lea cu domeniul Foen (județul Timiș) și ramura armalistă de Mocioni, înnobilată de Împăratul Francisc I pentru merite militare dar fără proprietăți donate.[1]Reprezentanții acesteia din urmă, negustori pricepuți cu afaceri la Pesta, își cumpără terenuri și case la Tokay în Ungaria. Cele două ramuri se reunesc și se regăsesc după zeci de ani de distanță prin căsătoria Ecaterinei Mocioni de Foen (1806-1878) cu verișorul său, Mihai Mocioni (1811-1890). După instaurarea regimului austro-ungar familia se mută în Banat construind în anii 1876-1879 la Căpâlnaș (jud. Arad) un castel inspirat din Micul Trianon de la Versailles, după proiectul ilustrului arhitect vienez Otto Wagner. Din cei șase copii pe care îi au Mihai și Ecaterina, ultimii doi, Alexandru (1841-1909) și Eugen (1844-1901) vor moșteni castelul. Figură emblematică a luptei pentru idealurile românilor din Transilvania și Ungaria, neobosit „misionar” al românismului și al ortodoxiei, Alexandru Mocioni se căsătorește în 1891 cu o rudenie prin alianță, rămasă văduvă, Elena Mocioni de Foen, născută Somogyi de Gyöngyös (1838-1915)[2] și se mută la castelul din Birchiș (jud. Arad, dispărut în 1944) dar revine mereu la Căpâlnaș pentru a participa la reuniuni de familie, serate muzicale, întâlniri cu personalități marcante din lumea politico-administrativă, bisericească și artistică“, precizează Adriana Czibula, bibliotecar la Secția Colecții Speciale din cadrul Bibliotecii Județene „Aleradru D. Xenopol“ Arad.
Eugen Mocioni rămâne mai departe la castel, continuând tradiția culturală moștenită de la mama sa, implicându-se ca și ea în viața socială și cea bisericească a zonei. În 1882 se căsătorește cu Therezia Horváth de Zalaber (1859-1934?) cu care va avea cinci copii: Ecaterina (1883-1959?), Eugenia (1884-1937), Petru (1885-1915), Alexandru junior (1887-1926) și Ioan (1893-1930). Este o căsnicie fericită, bogată și împlinită, după cum lasă să se vadă și jurnalul de însemnări zilnice al castelanilor, frumos denumit Cartea de aur a familiei Mocsonyi din Căpâlnaș. Jurnalul se deschide la anul 1882, la două săptămâni după căsătoria lui Eugen cu Therezia, primele iscălituri fiind, firește, cele ale stăpânilor casei: „1882/ 11-7. Eugène de Mocsonyi” și „11.7. Thérèse de Mocsonyi née Horváth de Zalabér”. Remarcăm că aceasta e singura dată când cei doi se semnează cu numele complete. De aici încolo vor folosi diminutivele familiare „Geni” și „Resi”. De altfel toți membrii apropiați ai familiei vor practica diminutivele în locul numelor lor. Ceilalți oaspeți cât și familia extinsă intrată în alianță cu Mocioneștii se vor semna cu nume, prenume și titlu nobiliar ori academic precum și cu funcția pe care o dețineau. Astfel ne dăm seama că Alexandru Mocsonyi, fratele lui Eugen, devine „Sándor” sau „Sandru” iar copiii „Tincsi”/ „Tinca”/ „Tinka” (Ecaterina), „Génie” (Eugenia), „Sándor junior”/ „Sándi” (Alexandru Junior) și „Ionel” (Ioan). Jurnalul consemnează nașterile celor cinci copii precum și cine a venit cu această ocazie să vadă copilul nou-născut, iar mai apoi primirea botezului în rit ortodox român. Aflăm astfel că la slujbele importante din viața familiei participau episcopi și arhimandriți alături de parohii din localitățile învecinate Birchiș, Căprioara, Făget, Petriș, Bulci și chiar Lipova, Lugoj, Caransebeș. Pe fiecare pagină găsim semnăturile prietenilor familiei, care poposeau aproape lunar la castel: Vincențiu Babeș, Titus Babeș, Teodor Botiș împreună cu Maria Botiș Ciobanu, Coriolan Brediceanu, Valeriu Braniște precum și familiile de baroni și conți de la celelalte castele din zonă, cu care uneori Mocioneștii chiar s-au înrudit: familia Jósika de Brănișca (Hunedoara), Kendeffy (Hațeg), Ürményi (Petriș, Beregsău), Bethlen (Bistrița), Cernovici (Macea, Rusko Selo azi în Banatul Sârbesc), Nopcea (Hunedoara, Arad), Zelenski (Neudorf, Arad, Utviniș), Bornemizsa etc. Plecările și întoarcerile familiei sunt notate cu precizie în limba germană, astfel că putem ști cu exactitate când, unde și cu ce treabă se pleca de acasă și când se revenea. Aflăm că familia face periodic „excursii” la moșiile celorlalți nobili și că Eugen cu Therezia pleacă cu treburi la Arad, Brașov, Timișoara, Lugoj, Lipova, Budapesta și Viena. Mai târziu, Eugen sau Therezia, însoțiți de profesorul particular, merg cu băieții Petru, Alexandru și Ionel la examene la Brașov și Budapesta.
Prima însemnare făcută de Eugen în limba română datează din 27 iunie 1898, când pleacă la Sibiu: „Geni plecat la Sibiu, la requiul de 25 ani a nemuritoriului regenerator al bisericii nationale Șaguna.” De altfel, Eugen se deplasa adeseori la Sibiu și Arad unde era membru activ în Sinodul Eparhial al Bisericii ortodoxe.
După moartea prematură a lui Eugen (1901), copiii rămân în grija Thereziei și a fratelui lui Eugen, Alexandru Mocioni. Acesta se va ocupa pe mai departe de educația, cariera și averea copiiilor. În anii ce urmează, figura dominantă de la Căpâlnaș va fi fata cea mare, Ecaterina Mocioni, pe care o aflăm mereu în călătorii. Începând cu anul 1906, familia frecventează concertele de muzică de la Arad și Timișoara, participând la toate actele culturale din zonă. În 1908 Ecaterina întreprinde mai multe expediții în munții Retezat, la Sarmizegetusa și în Hațeg, apoi în Transilvania. De altfel, Ecaterina avea relații strânse cu Ilona Nopcsa, sora baronului Franz Nopcea, ambii pasionați de științele naturii și arheologie. Ilona Nopcsa descoperise în 1895 la Săcel (Hunedoara) niște oase de dinozaur ierbivor necunoscut, dovedit ulterior a fi ultima specie de dinozaur din mezozoic, azi cunoscut sub numele de dinozaurul pitic din depresiunea Hațeg. La 1 decembrie 1908 sosește la castelul Căpâlnaș un oaspete aromân din îndepărtatul Voscopole -orașul de baștină al familiei- și lasă o însemnare în dialect aromân: „Vouă hilli a zilipsitei Voscopole ve urez bană lungă și sănătate” (Vouă fii ai râvnitei Moscopole vă urez viață lungă și sănătate).
