În general, mă feresc să scriu despre lucruri triste, despre evenimente ireversibile sau greu reparabile. Parte pentru faptul că mi-e greu emoţional să cuprind tema în toate înţelesurile ei, parte pentru că sunt conştient că anumite subiecte trebuie să rămână oarecum tabu sau, mai precis, că câteva cuvinte aruncate pe hârtie – mai ales din partea unui profan – ar putea să dăuneze, chiar dacă scopul iniţial e de a ajuta.
M-am hotărât să-mi încalc, de această dată, propria-mi regulă şi să scriu despre un subiect pe cât de delicat şi sensibil, pe atât de impresionant. La sfârşitul săptămânii trecute, ne-a vizitat la Arad actriţa Manuela Hărăbor. A fost ca o întoarcere în timp, pentru că acum 30 de ani Manuela Hărăbor era protagonista unui film turnat la Arad, Pădureanca, după o operă a lui Ioan Slavici. Dar, mai mult decât atât,
Manuela Hărăbor a venit şi pentru o altă întâlnire de suflet. S-a întâlnit, la o discuţie deschisă cu părinţi care au copii autişti, dar şi cu reprezentanţi ai instituţiilor şi ONG-urilor care au ca obiect de activitate zona socială şi medicală. A fost o întâlnire interactivă, în care Manuela Hărăbor şi-a depănat povestea ei de viaţă, ne-a spus despre băiatul ei, Andrei, de 26 de ani,
autist, aspecte din viaţa lor încă de la naşterea lui Andrei, într-o perioadă, a anilor ’90, când se ştiuau prea puţine despre autism la nivel mondial. La noi, într-o Românie proaspăt ieşită din comunism, acest gen de afecţiuni erau ascunse sub covor. Erau vremuri grele, iar statutul de actriţă n-a ajutat-o prea mult pe Manuela Hărăbor. Şi-a dus, aşa cum spunea, crucea proprie, şi-a ajutat copilul, l-a considerat un copil normal, iar iubirea de mamă a înlocuit orice terapie.
26 de ani reprezintă o viaţă de om, o viaţă în care Manuela Hărăbor a fost zi de zi mamă, medic, psiholog, duhovnic. Şi a rămas zi de zi cu zâmbetul pe buze, chiar dacă uneori era un zâmbet fabricat special pentru copil. Aşa a fost şi la întâlnirea de vineri. A dat sfaturi, plină de optimism, a insuflat optimism şi celorlalţi părinţi de copii care suferă de autism, a recunoscut că progresele făcute de băiatul ei nu sunt atât de remarcabile, dar se bucură de fiecare pas înainte făcut. A oferit, într-o definiţie laconică, o lecţie de viaţă nu doar colegilor ei de suferinţă, cât mai ales celor sănătoşi, celor care au copii sănătoşi. A demonstrat şi a subliniat în cuvinte simple că important este să mergem înainte. Să ne acceptăm crucea.
Vrând, nevrând, fiind an electoral, mă întorc spre politică din nou. Făcând o paralelă între ce oferte electorale avem şi lecţia de viaţă oferită de Manuela Hărăbor, mă întreb de ce astfel de oameni nu intră în politică. Sau, dacă intră, de ce nu reuşesc să influenţeze mediul politic
într-o asemenea măsură încât să spargă sistemul, să schimbe lucrurile, mai întâi în zone de nişă, cum ar fi cea a copiilor autişti, apoi asupra întregii societăţi. E frustrant să vedem că România are încă oameni de calitate, oameni de suflet, dar care nu reuşesc să penetreze sistemul. Lecţia Manuelei Hărăbor, dată cu simplitate, fără aroganţă, şi asta într-un domeniu care, aşa cum spuneam este foarte sensibil, ar trebui să fie temă de casă pentru majoritatea politicienilor.

Recomandările redacției