Cutremuraţi de cele petrecute în România de peste Carpaţi cu ocazia Răscoalei ţărăneşti din anul 1907, românii transilvăneni începuseră să-şi piardă speranţa că mântuirea neamului avea să mai vină dinspre Bucureşti. Această stare de spirit avea să fie sesizată de către marele nostru istoric Nicolae Iorga, care va publica şi un articol pe această temă în „Neamul românesc” din 15 iulie 1907, în care menţiona, cu amar, că unul dintre tinerii politicieni români din Transilvania îi declarase că românimea ardeleană „s-a încredinţat că nu mai are nimic de aşteptat din partea României”. În această dispută intervine şi arădeanul nostru Ioan Slavici – aflat la Bucureşti în acea perioadã – care îi trimite o scrisoare marelui istoric Nicolae Iorga, precizând că starea de lucruri din Bucureşti este departe de a reprezenta vreun punct de atracţie pentru românii transilvăneni. El, Ioan Slavici, cel care scrisese pe frontispiciul „Tribunei” sibiene că soarele pentru toţi românii doar de la Bucureşti răsare, îi reproşa istoricului Nicolae Iorga faptul că „în România superioritatea nu preţuieşte nimic dacă nu e pusă în serviciul cuiva. Slugă trebuie să fii dacă vrei să ţie lumea seamă de tine. E indiferent dacă ridici ori nu nivelul moral şi intelectual al societăţii prin lucrarea ta: lucrul de căpetenie e să serveşti pe un om ori pe o tovărăşie de oameni”.
Întru-totul de acord cu Ioan Slavici, Nicolae Iorga îi răspunde că „pieirea României înseamnă, evident, sfârşitul românismului… Însă, ori România va fi cum o doreşti Dumneata şi cum o doresc eu, fie va pieri în felul cel mai ruşinos, prin dezbinarea socială, prin luxul de sus şi prin eroziunea temeliilor, lăsarea în sărăcie, întuneric şi disperare a claselor de jos”.
Părăsim aceste excelente ana­lize pe care le făceau Ioan Slavici şi Nicolae Iorga în urmă cu o sută şi mai bine de ani şi ajungem în zilele noastre. Ce găsim? Aceeaşi Transilvanie care aşteaptă ca Bucureştiul să se cureţe de noroiul fanariot care a tulburat apele Dâm­boviţei şi aceleaşi coterii politice făcute pe interese de jaf şi de ho­ţie, care au  ruinat economia şi au atentat, grav, la securitatea naţio­nală a României întregite. La fel ca şi predecesorii lor, cei mai mulţi dintre români cred cu tărie în viito­rul ţării, iar votul de la recentele ale­geri prezidenţiale confirmă această înaltă trăire patriotică. Mai rămâne doar ca şi politicienii să se pună în acord cu această impresionantă mişcare civică, care a impresionat Europa şi a măturat prăfuitele „interese de partid”, în dosul cărora s-au petrecut atâtea şi atâtea fărădelegi. Iar pentru ca victoria po­porului să fie deplină, aş propune să fie aruncaţi în lada de gunoi a istoriei şi cele două categorii de impostori care au adus ţara în ha­lul în care se găseşte astăzi: „analiştii” politici, care şi-au făcut vea­cul seară de seară pe ecranele „tembelizoarelor” şi liderii de sindicat, care au ruinat societatea civilă românească în ultimele două decenii şi jumătate. Se spune, pe drept cuvânt, că fiecare popor îşi are condu­cătorii pe care îi merită. Ei bine, la re­centele alegeri românii au dovedit că merită mai mult. Doamne-ajută!

Recomandările redacției