România este printre puţinele state din lume care îşi sărbătoreşte ziua naţională în toiul iernii. Unul dintre cei mai vehemenţi contestatari ai acestei decizii a fost regretatul om de cultură Eliodor Rău, reputat dirijor al României, scriitor, care a fost la un moment dat şi directorul filarmonicii arădene. Acesta considera o greşeală alegerea zilei naţionale într-un anotimp rece, argumentând că manifestaţiile organizate în astfel de momente provoacă un disconfort populaţiei din cauza frigului, iar atmosfera nu poate fi decât apăsătoare. Lipseşte lumina, bucuria timpului bun, optimismul.

Ca o comparaţie, în câteva exemple, Ziua Naţională a Germaniei este sărbătorită la 3 octombrie, marcând reunificarea din 1990. Italia celebrează Ziua Republicii pe data de 2 iunie. Ziua Naţională a Spaniei este sărbătorită pe 12 octombrie, când se celebrează şi zilele Hispanităţii. În Marea Britanie nu se aniversează ziua națională ca în alte țări, însă Ziua Oficială de Naștere a Majestății Sale Regina, fixată în doua zi de sâmbătă a lunii iunie, ține locul acestei sărbători naționale. Ziua Naţională a Franţei este sărbătorită la 14 iulie, la zece zile distanţă după cea a Americii. Ziua Regelui Olandei, considerată ca fiind şi ziua naţională a ţării, este un eveniment de tip carnaval, de o zi şi-o noapte, care se ţine în Amsterdam, în fiecare an, la sfârşitul lunii aprilie. Ungaria are trei sărbători naționale, Ziua Națională fiind sărbătorită pe 20 august.

România este însă o ţară unică prin multe aspecte, iar sărbătorirea zilei naţionale într-un mod aparte subliniază încă o dată unicitatea naţiei noastre. În plus, consider un lucru special şi pozitiv faptul că ţara noastră îşi are ziua naţională chiar în luna cadourilor, în apropierea unei mari sărbători creştine, cea a Crăciunului, dar mai este şi Sfântul Andrei, ori Sfântul Nicolae, iar puţin mai încolo Sfântul Vasile. Frigul şi fulgii de nea nu cred că au puterea de a alunga populaţia de la manifestările de sărbătoare, din contră îmbogăţesc imaginea de basm a unei perioade în care poate avem mai mult timp şi pentru suflet, fiind Postul Crăciunului. Personal, consider că în această privinţă maestrul Eliodor Rău a greşit. Nu a greşit însă în ceea ce priveşte teoria sa privind alegerea imnului naţional. Făcând o amplă analiză atât muzicală cât şi din punct de vedere al textului, maestrul Rău considera că Imnul Regal este net superior lui „Deşteaptă-te române!“.

Începând cu anul 1840 în Principatele Române s-a născut ideea unui imn naţional ce se cânta mai ales la festivităţile oficiale unde apărea domnitorul ţării. În anul 1862 s-a organizat un concurs pentru Imnul de Stat al României. A fost reţinută piesa „Marş triumfal şi primirea steagului şi a Măriei-Sale Prinţul Domnitor” scris de Eduard Hübsch. În anul 1881 cu prilejul încoronării regelui Carol I, poetul Vasile Alecsandri a scris textul „Imnului regal român”. Imnul s-a cântat în mod oficial pentru prima dată în România, în anul 1884, la încoronarea regelui Carol I. Imnul a fost preluat şi inclus de George Enescu la sfârşitul lucrării sale „Poema Română”. Omagiul adus ţării sale şi Familiei Regale prin inserarea „Imnului Regal“ în „Poema Română“ a rămas până în ziua de astăzi un punct de referinţă în creaţia enesciană, numerotat cu op. 1 în catalogul creaţiei sale.

Imnul Regal este considerat de către mulţi drept cel mai luminos şi demn imn de stat pe care l-a avut vreodată statul român. Cuvinte precum: pace, onor, iubitor, glorios, norocos, eroi, falnic, Rai vesel pământesc, etc., gravitează în jurul noţiuniilor de Rege, de Patrie şi de Dumnezeu, însoţite de o melodie exuberantă, aşternută într-o tonalitate majoră, aspecte care fac din Imnul Regal al României un veritabil cântec naţional ce emană optimism, credinţă şi mândria de a fi român.

Recomandările redacției