E o zi obişnuită de lucru şi mă aflu la biroul de la muzeu cu o cafea în faţă. Scriu la un articol ştiinţific ce are ca subiect obiceiurile funerare eneolitice din Bazinul Mureşului Inferior. Mă aflu în situaţia în care încerc să rezum câteva concluzii pertinente asupra subiectului. Aş vrea să înţeleg cauzele schimbării comportamentelor funerare din arealul studiat. Sincer, nu ajung la nici o concluzie. Mă grăbesc să scriu ceva inteligent că în scurt timp am o întâlnire cu un investitor care va construi o clădire pe un sit arheologic.

Ajung la întâlnire şi înmânez omului devizul cercetării arheologice. Se uită atent peste el, oftează şi ajunge la concluzia că suma pentru arheologie e foarte mare. Mă pun să detaliez, atâta costă utilajele, atâta sunt muncitorii necalificaţi, personalul de specialitate, cazare, transport etc. Se uită la mine şi zice: „Haide, dom’le ce e şi cu arheologia asta? Doar în România te jecmăneşte statu’!” Încerc să-i explic de ce e nevoie de arheologi, amintesc legea, zic în treacăt că toate ţările Uniunii Europene au un set de legi asemănătoare prin care patrimoniul arheologic trebuie salvat, dau cu istoria patriei, artefacte inestimabile şi alte argumente asemănătoare. La care dânsul: „Păi, nu ne putem şi noi înţelege ca oamenii?”. Investitorul se tot codeşte, dar până la urmă batem palma şi toţi aşteptăm să înceapă săpătura arheologică. La ceva vreme soseşte autorizaţia de cercetare arheologică preventivă şi stabilim detaliile cu responsabilii utilejelor şi a munictorilor necalificaţi.

Toată echipa de arheologi se prezintă pe situl arheologic la ora opt fără câteva minute. Suntem doar noi în mijlocul câmpului, e începutul lui noiembrie şi cu o zi în urmă a plouat. Din experienţă ştiu că prima zi de lucru începe efectiv în jurul amiezei. Pe la ora nouă dau un telefon omului cu excavatorul şi celui cu muncitorii. Aflu că sunt pe drum. După o oră de aşteptare dau alte telefoane. Tot pe drum. Pe la zece jumate ajunge excavatorul. Îi explic omului ce are de făcut şi începe decaparea stratului vegetal. Bineînţeles că nu a priceput ce are de făcut şi ne trezim cu o gropă. Până la urmă înţelege că un şantier arheologic nu e unul de construcţii şi acum lucrează cu băgare de seamă. Pe la ora 12 ajung şi muncitorii. Au avut pană, explicaţia clasică. Le arătăm şi lor ce au de făcut.

După o pauză de masă binemeritată, începem iarăşi lucrul. În mare parte, cam toată lumea ştie ce e de făcut. Un arheolog supraveghează excavatorul şi delimitează zonele care trebuiesc documentate şi săpate manual, iar alţi doi-trei colegi le tot explică muncitorilor cum şi ce să facă. Pe la ora 15 excavatorul se opreşte, probabil operatorul e în pauză de ţigară, dar mă înşel. S-a terminat motorina. Îl întreb pe excavatorist când vine maşina să-l alimenteze. Zice că e pe drum. Îl sun pe proprietarul excavatorului să văd pe unde e motorina. Ajunge imediat. Pe la 16 soseşte şi motorina.

La scurt timp după ce excavatorul reia munca începe ploaia. Decidem să nu ne oprim în speranţa că cineva acolo sus ţine la noi şi ploaia încetează, dar nu este să fie aşa. Începem să ne strângem lucrurile, dar merge destul de greu cu bocancii încărcaţi de noroi şi cu pelerina de ploaie peste haine.

În jurul orei 17 suntem în drum spre casă şi toţi ne gândim cum să nu murdărim de noroi bancheta maşinii. Ajung acasă şi fac o serie de acrobaţii să nu umplu holul de glodul prins pe bocanci, dar constat că e inutil…

Victor Sava

Recomandările redacției