Oamenii nevoiași, trimiși de Dumnezeu să ne încerce mila

0
345

V-ați întrebat vreodată care este viața unui om al străzii? Pentru mulți dintre noi, cei fără adăpost, sunt  persoane ratate, care se hrănesc din ceea ce aruncăm noi. Lucrurile însă, nu stau de multe ori chiar așa. Mulți dintre ei, au fost la un moment dat oameni care au avut casă, serviciu, însă din diverse motive le-au pierdut pe amândouă. Deseori, poate ne plângem că nu reușim să ne luăm perechea de pantofi pe care am văzut o într-o reclamă …pentru acești oameni ai străzii, cea mai mare bucurie este dacă au pantofi. Îmi aduc aminte, acum câțiva ani, că circula prin oraș un tânăr desculț, era  iarnă și un frig  de crăpau pietrele iar el era fără pantofi. Se urca, din când în când, în tramvai să se mai încălzească. Câteodată, trecătorii îi mai ofereau câte un bănuț. L-am văzut, mai apoi, cu o pereche de pantofi…erau  mai mari cu câteva numere …dar el era atât de fericit, de parcă ar fi avut pantofi de cea mai bună calitate în picioare. Aceasta însemna pentru el  fericirea.

O altă istorioară, pe care am să o spun, e din perioada facultății. Obișnuiam să mergem, cu un grup de prieteni, aproape zilnic, să bem o cafea sau un ceai, la un bar din apropierea zonei în care aveam cursuri. Ne simțeam bine acolo. De fiecare dată, în acea cafenea apărea un puști de vreo 9-10 ani, am aflat ulterior că îl chema Ciprian, Cipri cu zicea el cu mândrie. Venea la masa noastră, timid și ne cerea un bănuț. Îi dădeam de fiecare dată. Era extrem de simpatic copilul și foarte dezinvolt. Nu cerea mult, se bucura de fiecare monedă primită.  Odată, s-a întâmplat să nu am bani la mine, i-am zis ,,îmi pare rău, dar azi nu am”. El m-a privit, mi-a zâmbit și mi-a spus cu o inocență debordantă : ,,am eu …îți dau eu” . A scos din buzunar câteva bancnote și mi-a oferit una dintre ele. Bineînțeles că nu am primit-o, însă m-a impresionat ceea ce mi-a spus : ,,și tu mi-ai dat când n-am avut, acum am eu și îți dau și ție ”. Mi-a venit pur și simplu să-l pup. L-am revăzut pe Cipri în oraș,  după câțiva zeci de ani, din păcate, cu punga de aurolac. M-am întristat teribil.

Uneori, ne trebuie atât de puțin să fim fericiți doar că nu ne dăm seama. Trecem grăbiți, pe lângă oamenii nevoiași, de cele mai multe ori nici măcar nu-i privim. Mulți dintre noi spun că-și merită soarta, dacă nu le-a plăcut munca. Autoritățile ne spun și ele, să nu încurajăm cerșetoria. Dar habar nu avem, ce viața a avut fiecare dintre ei, de ce au ajuns în această stare. Eram copil și veneam deseori în Arad, cu tata . El dădea câte un bănuț oricui îi cerea. Nu eram oameni foarte înstăriți, dar aveam o anumită situație, cu toate acestea l-am întrebat pe tata, de ce dă bani tuturor celor care îi cer. Și mi-a răspuns, că e bine să-mi  imaginez, că fiecare om necajit care îmi cere, este trimis de Dumnezeu… să-mi încerce mila. Și de atunci i-am urmat exemplul. Nu are importanță pentru ce mi se cere, nu contează ce fac acei oameni cu bănuții primiți, eu continui să dăruiesc. Știu că, probabil voi fi criticată,  mulți vor spune că acești bani se duc fie pe bătură, fie ajung la alți oameni, care au o întreagă rețea de persoane pe  care le trimit la cerșit. Poate, dar eu voi continua să-L văd pe Dumnezeu în fiecare om necăjit.

Încercați asta măcar odată și nu o să regretați…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.