Oare când ne aflăm în carantină?

0
886

Am fost forțați să stăm în carantină, să ne izolăm. Să stăm acasă, să nu ieșim pe străzi și vrând nevrând a trebuit să fim noi cu noi. Să ne acceptăm, să ne descoperim și din nou să ne acceptăm. Iar descoperindu-ne, am aflat ce înseamnă libertatea. Apoi, încet viața noastră a revenit la normal. La ceea ce ni s-a spus că e normal. S-au deschis ușile, am ieșit, am început din nou să alergăm, să ne facem planuri, să muncim din zori și până-n seară, să ne respectăm orarul, să ne facem norma, să ne trăim monotonia de zi cu zi.

Mă întreb: oare când ne aflăm în carantină?

Izolarea ne-a adus aminte să ne uităm la oamenii din jurul nostru și să îi privim doar atât: ca oameni. Nu ca pe niște mijloace de care să ne folosim în vreun fel sau altul.

Ne-a învățat care sunt prioritățile în viață și ce trebuie să conteze.

Pe cei mai tineri i-a învățat să se bucure de lucruri simple, banale, care împreună alcătuiesc nucleul necesar pentru a definitiva tabloul fericirii. Unora dintre noi ne-a oferit șansa să vedem că și lucrurile mărunte pot fi frumoase: o simplă plimbare pe stradă, vederea cerului dimineața, o plasă plină de cumpărături, să te rostogolești pe un câmp, să alergi prin ploaie râzând și cântând, să muști dintr-un măr pe care l-ai cules singur. Să te urci într-un cireș și să mănânci până ți se înroșesc dinții. Să te prostești și să nu îți atragă nimeni atenția. Să îți sufli nasul cu mâneca. Să porți papucii rupți, de care nu vrei nicicum să te desparți. Să nu mă pieptăn o zi întreagă. Să mă uit la trilogia Nașul până la 3 noaptea. Să stau departe de telefon pentru câteva ore pe zi.

Ne-a oferit posibilitatea să auzim cântecul păsărelelor în locul claxoanelor. Să ridicăm brațele triumfător și să ne uităm spre cer, pe mijlocul șoselei. Și să savurăm din plin acel moment, în liniște.

Ne-a învățat să întrerupem vârtejul frenetic de iluzii și obligații, care ne-au împiedicat să ridicăm ochii spre cer.

Pe mulți i-a învățat că pereții unei săli de școală trebuie construiți cu propria implicare și dăruire pentru a rezista în timp. Și că școala se face și dincolo de pereții unei clădiri.

Ne-a readus armoniile lui Mozart și am înțeles, odată în plus, de ce muzica sa este nemuritoare. Doar în liniște am putut auzi frânturi din dialogul lui Bach cu Dumnezeu.

Am putut admira stelele și am putut călători cu ele până departe. A fost atât de liniște încât am putut auzi și zbuciumul valurilor mării.

Am învățat că fiind preocupați mereu doar de urcuș, nu mai vedem cât de șubredă începe să fie fundația. Și devenim mai fragili. Nu observăm că viața se curbează sub greutatea dorințelor noastre fictive. Nu luăm în calcul că la un moment dat poate ceda.

Cu cât încercăm să avem mai mulți bani, cu atât suntem mai săraci.

Am învățat să râdem cu ochii, pe deasupra măștii. Să transmitem cu ochii și să vorbim cu ajutorul lor. Ne-a forțat astfel să fim mai sinceri cu noi înșine și automat cu ceilalți.

Cineva compara planeta noastră cu un carusel supersonic care a luat-o razna. Dacă nu am demoniza teama de virus și nu ne-am lăsa dominați de ea, dacă am lăsa-o să ne vorbească, i-am auzi înțelepciunea.

Dacă ar fi să îl privesc pe acest coronavirus ca pe un personaj, după ce l-aș certa pentru viețile curmate ale celor dragi, i-aș spune următoarele: Mulțumesc. Ne-ai învățat să ne oprim. Gata cu avioanele, trenurile, mașinile, școlile, centrele comerciale. Viteza cu care ne îndreptam în sus era mai amețitoare decât cea de pe vremea construirii Turnului Babel. Trebuia să ne oprim. Nu puteam să ne jucăm de-a Dumnezeu la nesfârșit. Obligația noastră este reciprocă, cum a fost întotdeauna, chiar dacă am uitat-o.

Ne-a pus oglinda în față și ne-a arătat cumplita realitate: nu stăm bine. Sistemul sanitar în primul rând. Dar nimeni dintre noi. Toți suferim. Cu un an înainte, au ars plămânii Pământului, au ars peste 12 milioane de acri de pădure a Australiei, a urmat Brazilia. Nu ne-am oprit din urcușul nostru nemilostiv la adresa naturii și a tot ce e în jurul nostru. Nici ghețarii care se dezintegrează din cauza lăcomiei noastre. Nici orașele care se scufundă din cauza furtunilor și a alunecărilor de teren. Nu am avut ochi pentru plânsul naturii, nu am văzut semnele pe care ni le-a transmis. Nu auzi nimic în jurul tău atunci când te lupți ca să te cațeri tot timpul mai sus. Lăcomia îți astupă urechile.

Ne-a învățat însă că grămezile de bani pe care le visăm și după care alergăm zilnic sunt nimic în fața unui virus mic, microscopic.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.