11 iunie  1948 și 23-25 aprilie 1962. Am apucat să trăiesc aceste zile cumplite. De cum s-a instalat regimul comunist, a început lupta cu proprietatea privată, cu istoria, cu personalitățile și cultura noastră tradițională. Noii vătafi și-au instalat odioasele unelte și călăii versați, pregătiți în cursuri de scurtă durată, a apărut miliția, armata poporului, și o nouă justiție. A apărut, așadar, un sistem nou de asuprire, pedepsire, reeducare, legi noi, securitatea și sistemul penitenciar de spălarea creierelor.

Cei ce au trăit acele zile, (din ce în ce mai puțini astăzi),  nu le vor uita. Ceilalți, cei mai mulți, le știu din amintirile bunicilor, ori a părinților. Atunci s-au întâmplat cele mai mari jafuri din istoria României.

La 11 iunie 1948, statul comunist ne-a luat tot, fabricile, averile și casele, și de atunci au trecut  67 de ani, o viață de om. Pe cum trece timpul, amintirile dispar, iar ziua de – 11 iunie – constatăm cu durere, își pierde din semnificație. Iar dacă se uită trecutul, acesta se poate repeta. Cu samavolnicie, cu forța, după naționalizarea industriei, acționarii au pierdut dividendele la care aveau dreptul, trecute la beneficii, considerate rod al bunei conduceri muncitorești. De atunci nu s-a mai cheltuit pentru întreținerea mașinilor și înnoirea produselor. Se prezentau cu fală bilanțurile ce au urmat, cu profituri umflate și bazate pe minciună. Vă amintiți ce spunea atunci prim-ministru guvernului FSN, Petre Roman după 45 ani de comunism, citez: -„Industria românească este un morman de fiare vechi”??!!. Și așa otrăvită mintea românului, a fost pregătită pentru o altă lozincă, izvorâtă din înțelepciunea tovarășului Iliescu: -„Noi nu ne vindem țara”. Adevărat a spus, n-am vândut fabricile, le-am dat aproape de pomană, iar investitorii au avut grijă să le radă de pe fața pământului, tăiate la fier vechi. Și nu oricum, ci sistematic, au început cu  partea constructoare de mașini din totalul industriei grele.

Astfel, ne-am pomenit astăzi fără industria românească tradițională, fără irigații, la cheremul investitorilor străini.  Atât de huliți în prevestirile ilieșciene, chipurile, pentru a ne feri de năvala capitaliștilor occidentali și a foștilor proprietari. Amintesc aici că România, în 1989, era integrată din punct de vedere economic cu țări capitaliste dezvoltate, iar infrastructura industrială românească era printre primele zece din Europa.

În agricultură s-a pornit imediat colectivizarea, fără milă, cu acapararea forțată a pământurilor, operație executată la ordinul PMR-PCR, cu activiști, milițieni și securitate, cu deportări, închisori, și reeducare comunistă. Au fost înecate în sânge atâtea revolte țărănești, crime ce s-au petrecut fără urme, cinic, bestial. Și acum mă întreb, cum a fost posibil ca românii să-i omoare pe români, să-i schingiuiască, pentru îndeplinirea unui ideal străin românilor. Enormitățile și fărădelegile săvârșite pentru realizarea colectivizării, a politicii comuniste, au depășit în România orice imaginație. Vă amintiți cu cât fast s-a sărbătorit, atunci, în 25 aprilie 1962 încheierea colectivizării?  Urmările acelor vremuri cumplite, din 1945 încoace, au lăsat urme adânci în sufletul românilor, ce nu s-au vindecat până astăzi. Chiar și mineriadele, ce au readus în prim-planul actualității, -„spiritul muncitoresc” – și abnegația cu care i-au bătut pe studenți, pe intelectuali, pe civili, de-a valma, au reușit să introducă în calendarul evenimentelor, care ne –au scos din Europa, și 13-15 iunie 1990.

Recomandările redacției