De data aceasta, de la tribuna Agorei am să vă spun dragi cititori, o frumoasă pildă a preotului ortodox Iosif Trifa despre sinceritatea credinţei.
Se spune că un calif evlavios trăia odată în Bagdad. El avea obiceiul să se roage în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Se trezea şi se ruga regulat la ceasul obişnuit. Într-o dimineaţă se scăpă cu somnul şi adormi. Era în primejdie să-şi piardă ceasul rugăciunii. Un străin intră în odaia lui de dormit şi îl trezi, grăindu-i: Măria Ta, scoală-te, că întârzii la ceasul de rugăciune! Şi cine eşti tu acela ce ai venit să mă trezeşti?, întreabă califul speriat. Sunt un om bun şi am venit să fac o faptă bună. Nu-mi vine a crede – zise califul, apoi continuă: tu eşti un om cu gânduri ascunse… Şi înfăţişarea ta te arată că eşti om rău. Nu cumva eşti Diavolul? Ba da, Măria Ta, eu sunt Diavolul, şi iată am venit să te trezesc la rugăciune. Prin asta vreau să arat că şi Diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Noi am fost odinioară îngeri buni şi, iată, a mai rămas şi în noi ceva bun. Măi diavole! Mie nu-mi vine a crede spusele tale. Tu eşti un ispititor; ispitirea e meseria ta. Trebuie să fi venit aici cu ceva gând de înşelăciune. Pe numele viului Alah (Dumnezeu, Brahman, Buddha, Zei, Totemuri… n. mea), te jur să-mi spui cu ce gânduri şi planuri ai venit să mă trezeşti? Fiindcă m-ai jurat – zice Diavolul – iată, sunt silit să-ţi spun. Eu am venit aici cu gând de înşelăciune. De douăzeci de ani, tu te rogi regulat în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Dar noi, diavolii, nu ne prea temem de această rugăciune. Rugăciunea ţi s-a făcut o datină goală! Te rogi regulat şi păcătuieşti regulat. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Din rugăciunea ta lipseşte puterea. Acum, căci te scăpaseşi să dormi, noi, diavolii ne-am zis: omul acesta se va trezi, îi va părea rău. De douăzeci de ani nu i s-a întâmplat aşa ceva. În inima lui se va aprinde o mare părere de rău… Va începe să se roage cu duh, cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi de căinţă, iar noi, diavolii, de o altfel de rugăciune ne temem. Astfel judecându-ne – încheie Diavolul – Iadul mă trimise pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea-ţi obişnuită (nesinceră, din inerţie, n. mea), ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere.
Acestea zicând, Diavolul se făcu nevăzut, iar califul înţelese că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga.
Asemenea califului din Bagdad foarte mulţi creştini de la noi îşi practică religia din inerţie; doar pentru că aşa se face, aşa e bine, mă duc la biserică pentru că merge toată lumea; mulţi îşi fac cruce în tramvai, în autobuz, în tren, în cocie, în autoturism când trec pe lângă câte o biserică etc, ca să le vadă lumea credinţa. Şi dacă le spui că nu e credinţă ce fac, te acuză de ateism, de necredinţă, de te mai miri ce. Semnul crucii, ca de altfel şi alte gesturi creştin-ortodoxe, cum ar fi îngenunchierea în faţa altarului, aprinderea unei lumânări, luarea de apă sfinţită, sărutul crucii sunt gesturi sacre, pioase, solemne, evlavioase. Curva care îşi începe activitatea pe centură făcându-şi cruce, cerându-i lui Dumnezeu cât mai mulţi clienţi este gest sacru? Ea crede că dacă-şi face cruce e credincioasă. Unde-i pioşenia inşilor din tramvai care-şi fac cruce la comandă, când trec pe lângă o biserică? Este credinţă sinceră bulibăşeala şi ţigănia momentului împărţirii apei sfinţite de la Bobotează? Din păcate chiar unii preoţi ortodocşi se complac în aceste gesturi, trecând sub tăcere şi necomentând falsitatea lor. Căci credinţa adevărată nu e sanie cu zurgălăi care să facă zarvă, să atragă priviri. Credinţa e gest sacru, evlavios, plin de milostenie, pietate. Precum şi rugăciunea!
Văzând atâta falsitate în practicarea unei credinţe, suportând cu greu acuzaţiile ce mi se aduc referitor la credinţa mea, îmi vine s-o iau razna spre alte lumi, poate mai curate în esenţa lor. Şi-mi vine să strig precum striga ieri colegul de Agora, însă parafrazându-l: „Opriţi naibii planeta, că şi eu vreau să cobor!”
