Zilele trecute citeam un articol de presă care susţinea că România este pe penultimul loc la gradul de colectare a taxelor. Sceptic din fire, merg pe fir şi ajung la datele oficiale furnizate de structurile Uniunii Europene. Datele din articol sunt cele oficiale. Astfel, conform statisticilor furnizate de Eurostat, România a colectat în 2013 doar 27,4 % din taxe, iar în 2014 abia 28%. Interesant de menţionat că din 2004 şi până în 2014 România nu a colectat mai mult de 30% din PIB. Pentru cei interesaţi, rapoartele pot fi găsite pe pagina web a Comisiei Europene.

Pentru un profan în acest domeniu cifrele prezentate mai sus au reprezentat o reală surpriză negativă. Era oarecum de aşteptat să fie aşa. Sunt convins că există explicaţii destul de complicate din punct de vedere economic a acestui fapt, dar sunt convins că mi-ar lua ceva timp să le înţeleg. Privind dintr-o perspectivă mult mai largă a istoriei pot să spun că rata de colectare a taxelor din România, dar nu numai, are legătură cu organizarea defectuasă a statului.

Din câte îmi pot da seama, lipsa unei culturi organizaţionale duce inevital la situaţii neplăcute. Istoric vorbind România a început să adopte rigoarea vestică de sorginte protestantă abia pe la mijlocul veacului al XIX-lea. Poate una dintre cele mai elocvente păţanii din istoria noastră în privinţa luptei dintre mentalitatea orientală, mult mai laxă în ceea ce priveşte organizarea, şi cea occidentală a avut loc în a doua jumătate a secolului amintit. Odată devenit domnitor, Carol I (obişnuit cu rigoarea germană) a observat cu destulă iritare, numeroasele întârzieri ale miniştrilor la şedinţele de guvern. Drept consecinţă domnitorul a dăruit fiecărui ministru câte un ceas.

După mai bine de un veac şi jumătate de când Carol a păşit pe pământ românesc, vechea mentalitate orientală, caracterizată cel mai bine printr-o atitudine de laissez-faire, încă îşi face simţită prezenţa în societatea românească. Nu cred că există domeniu care să nu fie afectat de această mentalitate. Zi de zi ne întâlnim cu vechea meteahnă. Mai copiem la o lucrare de control, dăm un telefon la un prieten să ne scape de o amendă de circulaţie, mai dăm o ciocolată la o asistentă, ori contactăm o cunoştinţă de la finanţe pentru a ocoli o coadă kilometrică.

Mai la îndemână mi-ar fi să dau unele exemple din arheologie trăite pe propria piele. Cred că cea mai mare problemă a acestui domeniu este lipsa de reglementări clare. Acestei situaţii i se poate adăuga şi cea mai enervantă parte a arheologiei: timpul mare în care o autorizaţie de cercetare este emisă de către Ministerul Culturii. Ce să zic…până primeşti autorizaţia îţi trece cheful de cercetare, iar investitorul (în cazul în care cercetarea este demarată ca urmare a unei investiţii) este de-a dreptul exasperat.

Ce să mai zic de proiectele personale de cercetare ale fiecărui arheolog? Sunt atât de multe treburi de făcut, încât nici nu ştii de ce să te apuci. Unii, nici nu se apucă, iar ceilalţi lasă pe drum numeroase proiecte neterminate. Şi atunci când te apuci constaţi că lucrurile simple, devin foarte, foarte complicate.

Nu ştiu cum ne-am putea transforma rapid într-o ţară organizată, dar tare mi-ar plăcea.

 

Victor Sava

Recomandările redacției