Halmagiu 3 Halmagiu 2 IslBG Halmagiu 4Din punct de vedere istoric, există suficiente dovezi consacrate privitoare la faptul că judeţul Arad a fost locuit, fără întrerupere, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre. Prin aşezarea sa, la marginea spaţiului etnic românesc, judeţul nostru este caracterizat prin coabitarea mai multor culturi, care vor amprenta, desigur, şi în ceea ce priveşte specificitatea aşezărilor arădene, dar fără a dilua prea mult componenta autohtonă. În elaborarea materialului de faţă am consultat în spe­cial admirabila lucrare întocmită de către cunoscutul arhitect şi universitar arădean Teodor Octavian Gheorghiu, intitulată „Locuirea tradiţională rurală din zona Banat-Crişana”, lucrare care face o îndelung aşteptată lumină în ceea ce priveşte originea şi dezvoltarea localităţilor bănăţene şi crişene.
Întemeierea aşezărilor umane permanente
Spre deosebire de populaţiile slave, unde noile familii se întemeiau în jurul casei „şefului” de clan, la români, tinerii căsătoriţi părăseau de cele mai multe ori locuinţa părintească, construindu-şi o nouă locuinţă într-un alt loc, de cele mai multe ori obţinut prin defrişarea unei porţiuni de pădure. Fenomenul, cunoscut printre sociologi sub termenul de „roire”, conduce la înfiinţarea de noi localităţi, multe dintre acestea păstrând inclusiv numele vechiului sat, dar la care se adaugă particula de diferenţiere „de jos” sau „de sus” – în cazul în care era construit pe o poziţie diferită din punct de vedere altitudinal – sau particule de genul „vechi”-„nou”, prin care se diferenţiau din punct de vedere cronologic. Desigur, în cele mai multe cazuri, noile localităţi căpătau şi alte denumiri, legate îndeosebi de toponimele existente, care denumeau cursul de apă, măgura, lazul, holda sau pădurea propriu-zisă. Nu de puţine ori – îndeosebi în Ţara Hălmagiului – numele noilor aşezări provine de la numele pri­milor întemeietori. În această cheie trebuie citite denumirea cătunelor care populează sau au populat zona hălmăgeană. Locuinţele erau aşezate în mijlocul suprafeţei de teren aflată în folosinţă, ceea ce-l determina pe arhitectul austriac Johann Friedel să constate, în 1769, deci înaintea marilor sistematizări imperiale, că „satele sunt întinse, căci gospodăriile sunt ridicate în mijlocul unor grădini, la distanţe mari una de alta. Ca să în­- tâlneşti un sat valah, trebuie să mergi o jumătate de ceas de la mal, în văile ascunse ale munţilor.” Desigur, construcţiile răzleţite şi mai ales ascunse, erau motivate în primul rând de considerente strategice, ultima jumătate a primului mileniu creştin fiind caracterizată de marile migraţii ale popoarelor din est. Cu toate eforturile austriecilor de a grupa aşezările din această parte a imperiului, chiar şi astăzi există încă suficiente localităţi arădene aşezate pe o suprafaţă extrem de mare de teren, cu distanţe apreciabile de la o gospodărie la alta. Satele aparţinătoare comunei Săvârşin, cătunele Hălmagiului sau cele ale comunei Bârzava sunt exemple contemporane mai mult decât grăitoare în acest sens. În ceea ce priveşte construcţia locuinţelor, atât în vetrele vechi, cât şi în cele populate prin „roire”, locuinţa primară cuprindea o singură încăpere, cu toate funcţiunile complementare, la care se adaugă în timp cămara, camera de oaspeţi şi anexele gospodăreşti. Evolutiv, putem deduce faptul că locuinţa primară se va dezvolta în jurul camerei centrale (tinda), din care se intra în celelalte, iar pe măsură ce se dezvoltă anexele gospodăreşti, apar şi cele „două curţi”: prima, delimitată de locuinţa propriu-zisă, fânar şi grajduri, iar cea de-a doua conţinând exclusiv suprafaţa agricolă.
Perioada secolelor X-XI conţine două etape distincte în ceea ce priveşte dezvoltarea localităţilor arădene. Într-o primă etapă, pe fondul coagulării cnezatelor şi voievodatelor româneşti, constatăm apariţia unor fortificaţii, de fapt aşa numitele „cetăţi” de pământ şi de lemn: Ciuci, Kuvin, Pescari, Bulci, Glogovăţ, Zărand, Cladova, Căpâlnaş etc. Cea de-a doua etapă este în legătură cu instalarea ungurilor în Panonia şi cu apariţia primelor documente emise de către Biserica Catolică. Evident, în paralel se păstrează şi formele de organizare politică şi administrativă specific româneşti. Astfel, avem „cnezatele” sau „jupanatele” copiate după modelul slav, dar mai ales „ohabele”, termen utilizat iniţial în sensul de aşezare privilegiată, liberă de orice sarcini. Chiar şi scaunele de judecată româneşti se păstrează în formă nealterată până la 1457. Primele atestări documentare le găsim la Ghioroc (1.080), Şiria, Zerind (1.169), Şeitin (1.138), Zărand (1.198), Apateu (1.219), Pilu, Socodor (1.223-1.299), Mişca (1.249), majoritatea celorlalte apărând în perioada 1.350-1.541.
Din documentele administraţiei austriece aflăm că, începând cu anii 1.716-1.717, în părţile crişene şi bănăţene sunt aduşi aproximativ 80.000 de colonişti, în special şvabi din sud-vestul Germaniei. Împreună cu ei mai sunt co­lonizaţi sârbi, bulgari catolicizaţi, ita­lieni, francezi şi spanioli. Din punct de vedere urbanistic, asistăm la o adevărată reorganizare a satelor vechi româneşti şi, mai ales, la o grupare fără precedent a noilor localităţi: Guttenbrunn (1.728), Aradul Nou (1.723), Ineu (1.702), Ghioroc (1.726), Sântana (1.740), Zădăreni (1.725), Lipova (1.726), Vladimirescu (1.723) etc. În perioada theresiană se fac şi colonizări cu maghiari, de exemplu la Şiria (1.753) sau la Pecica (1.766), dar şi cu francezi din Lorena, cu italieni, bulgari, sârbi şi chiar cu români din imperiu. Începând cu anul 1.768, avem şi o hartă exactă a provinciei, elaborată sub coordonarea locotenent-colonelului Elmpt. Numai între anii 1.770 şi 1.771 se întemeiază peste 20 de noi sate, printre care amintim Sânpetru German, Neudorf, Frumuşeni sau Fântânele. În 1.864, la Pereg sunt colonizate un număr important de familii de cehi romano-catolici, iar în 1.819, la Dorobanţi şi la Mailat sunt aduşi colonişti maghiari. Coloniştii       slovaci sunt aşezaţi la Nădlac în anul 1.803. Ultimele localităţi apar, înainte de Primul Război Mondial la Călugăreni (1.910) şi la Variaşu Mic (1.910), iar după război şi după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, ca urmare a reformei agrare privind împroprietărirea combatanţilor români, iau fiinţă noi localităţi în imediata vecinătate a celor  de pe suprafaţa cărora s-a efectuat împroprietărirea: Andrei Şaguna (lângă Zimandu Nou, în 1.921), Avram Iancu (lângă Cermei, în 1.921), Hunedoara Timişană (1.925) sau Moţiori (1.922).
Am dat aceste date de aşezări mai noi din judeţul nostru, tocmai pentru a evidenţia vechimea aşezărilor din Ţara Hălmagiului, cele mai multe fiind atestate din primul pătrar al noului mileniu creştin. Însă, cu siguranţă că vechimea aşezărilor hălmăgene este cu mult mai mare, deoarece această zonă a fost oarecum ferită de valul marilor migraţii din primul mileniu (goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii, tătarii şi turcii).
Mai ales în localităţile reşedinţă de comună, dar cu precădere în cele care au făcut obiectul colonizărilor, constatăm o organizare prestabilită : uliţi largi, iar casele aliniate la distanţe egale faţă de axul drumului. Fără a mai exemplifica, de-a lungul şi de-a latul judeţului Arad acest lucru este uşor sesizabil şi cu ochiul liber. Spre diferenţă, în cătunele mărginaşe, care n-au făcut obiectul colonizărilor, se păstrează încă tradiţia românească a locuinţelor aşezate în mijlocul terenului disponibil. Avem mărturii şi despre locuinţa coloniştilor germani care, la origine, consta în două încăperi (cameră şi bucătărie), acoperiş în două ape cu streaşina lărgită în faţă, pentru a adăposti şi acareturile, pereţii fiind din nuiele împletite, crengi şi beţe de cânepă lipite cu pământ. Concentrarea caselor în jurul bisericii (centrul, mijlocul satului) justifică şi termenul de „parohie”, care în accepţiunea greacă însemna vecini, nou veniţi, de lângă… Dacă în prima perioadă biserica nu se găsea neapărat în centrul localităţii, fiind înconjurată doar de cimitir, cu timpul s-a renunţat la practica înhumării lângă biserică, iar cimitirele au fost aşezate la marginea sa­telor.

Recomandările redacției