Oul sau lămâia?

Grea dilemă a existenţialismului modern! De ce am înlocuit găina cu lămâia? Pentru că nu vreau să intru în darwinism, ci să fiu mult mai pământean şi să mă refer la viitoarele preţuri.
Ca să încep logic, mai alaltăieri îmi spune consoarta că s-au scumpit ouăle (sau ouălele). Sincer, nu m-am mirat, deşi nu ştiu nici cât a fost oul înainte, nici cât e acum. În fond, nu mă pricep la ouă aşa cum nu mă pricep la kilogramul de carne, la cel de cartofi sau la oricare alte alimente. Ba, ca să nu mint, astă vară (sau iarna trecută să fi fost?) am aflat că a explodat preţul la… lămâi. Explodat, la figurat vorbind, dar preţul a crescut vertiginos. Cineva a încercat să-mi explice cam cum stă cu lămâia. Adică nu s-au făcut lămâile în Argentina şi, automat, preţurile au luat-o razna. Perfect plauzibil, că dacă acolo e iarnă şi la noi vară (sau invers) e clar că se dezechilibrează piaţa până ce recolta europeană (mă rog, cea din emisfera nordică) ajunge pe piaţă. Dar preţul la lămâi a continuat să rămână ridicate, deşi „nordicii” nu s-au plâns de recolte proaste. Sau, cel puţin, la noi a rămas ridicat, pentru că în alte părţi am văzut lămâi (mult) mai ieftine. În fine, dacă nu mă pricep…
Astfel am aflat că întâi a fost lămâia, nu oul, dar, pe cale de consecinţă, iată că avem o problemă şi cu acest produs galinaceu, zis şi al lui Columb, care după Anul Nou s-a dovedit mai scump la preţ. De ce? În ansamblu, e greu de dat un răspuns imediat, logic şi direct. De fapt, logic este, dar de o logică explicabilă în timp, care are ca „îngrăşământ” principal decizia politică. Încă de astă vară, Guvernul Ponta ne-a bombardat efectiv cu oferte de guvernare care mai de care mai sociale, îndreptate în special înspre şi în favoarea clasei de jos: măriri de pensii, creşterea salariului minim, reîntregirea unor drepturi salariale etc. Cum aceste „cadouri” nu aveau de unde să vină – bugetul nu este mai mare decât în anii precedenţi, golurile trebuiau umplute de undeva. Dar aceste „goluri” au avut un calcul de umplere premeditat, încă din anii precedenţi. Acele taxe şi impozite apărute în plus, acciza suplimentară la combustibili, toate acestea trebuiau să peticească un buget ce suferea (şi suferă) de lipsa de investiţii, de încurajarea, implicarea şi cofinanţarea statului – recte a Guvernului – pentru investiţii.
Repercusiunile pentru comple­tarea şi întregirea bugetului – re­pet, pentru a putea fi date aceste „ca­do­uri” sociale – s-au abătut asupra me­- diului de afaceri. Automat, o bu­că­ţică dintr-o taxă sau un impozit, o fărâmă din acciza suplimentară, trebuiau plătite de undeva. De unde? Simplu, din acea bucată mai mare care face diferenţa dintre preţul vechi şi cel nou. Până şi majorarea salariului mi­nim – care a însemnat, de fapt, scoa­terea par­ţial la suprafaţă a unor sa­- larii plă­tite tot parţial, la negru – afecta punga patronului, care – dornic şi el să-şi recupereze „dauna” provocată de stat – a ridicat preţul la produsul pe care-l fabrica sau îl vindea.
De fapt, odată cu scumpirea oului, a cărnii şi ce mai urmează, plătim aceste „cadouri” sociale. Avem venituri mai mari decât acum un an, dar o putere de cumpărare mai mică. Şi, ca să elimin dilema, e clar că prima dată a fost lămâia, dar acesta a fost un caz special. De fapt, prima dată a fost oul! Apoi? Vedem în zilele următoare.