Partide, găşti, găşculiţe…

Declar cu mîinile-amîndouă pe orice constituţie, fie ea caducă ori validă, Biblie, Coran sau Kama Sutra, că n-am fost nici măcar o secundă membru al Partidului Comunist Român sau al Uniunii Tineretului Comunist din România, dar am fost două săptămîni secretar UTC pe clasă (ales în absenţă, pe baza mediei generale din gimnaziu cu care veneam în şcoala de meserii). Că este aşa pot mărturisi prieteni vechi ai mei, dascăli care s-au ostenit din greu să scoată din mine om şi care mai sunt încă în viaţă, colegi de muncă (şi ce muncă, Doamne, şi cît de zadarnică!), ba chiar şi Nicolae Frăţilescu, comandantul SNT Ro­vinari (cel mai mare Şantier Naţional al Tineretului din ţară), om excepţional şi admirabil şi cu care am avut confruntări şi înfruntări grele, cu răcnete şi cu strigături, din cauza căpoşeniei cu care-am refuzat categoric şi încontinuu să intru în UTC şi în PCR.
Mărturisirea de mai sus are rostul de-a explica cumva, deşi neîndestulător, refuzul meu constant de-a mă-nregimenta politic şi tentativa de-acum de-a-mi băga nasul publicistic în treburi politiceşti.
Partidele politice, alea de azi şi alea dintotdeauna, au fost şi continuă să fie nişte găşti (bande, şleahte, ciurde, turme sau cum vrei să le spui, cetitorule, că oricum le-ai spune, n-ai greşi nici cu o iotă), structuri închise, alcătuite după interese uneori supraterane, de cele mai multe ori subte­rane, şi funcţionînd fiecare după reguli proprii.
Teoretic măcar, eu şi oricine altcineva care nu este membru al vreunei astfel de structuri, n-avem voie nici să intrăm în „bucătăria”-n care hoarda-n cauză-şi construieşte ierarhiile, nici în haznaua-n care-şi dospeşte ideologiile, nici în salonul de lux în care-şi pritoceşte doctrinele. Este şi firesc să fie aşa, că n-are dreptul un străin să tragă cu ochiu’ pe ferestruica pivniţei în care-şi spală dedesubturile nu-ş ce partid.
Faptul este valabil, cum spuneam, teoretic. În practică, situaţia ar trebui să fie taman pe dos: tot omu’ să aibă legiuit dreptul de-a asista (fără a interveni în vreun fel), la prepararea „ciorbei politice” din orice partid de-ăsta. Dreptul amintit „curge” dintr-un raţionament simplu: dacă partidele astea decid asupra vieţii noastre (că doar partidele-şi trimit oamenii în parlament şi-n guvern, nu familiile Pupăză şi Cucu sau „tribul cu pălăriuţe mici” de sub Mezeş), atunci este drept ca noi, cei ale căror vieţi depind în totalitate de toanele şi de interesele găştilor acestora, să ştim şi cînd, şi ce, şi cum clocesc idei şi acţiuni care ne vor face vieţile grele şi sufletele amare.
Ideea de mai sus a-ncolţit în gîndurile mele lecturînd un comunicat despre ce-a fost şi cum a fost şedinţa liberală de „fixare” a numelui de pe locul prim în lista PNL pentru alegerile viitoare la Consiliul Judeţean. Poate că-ncolţirea nu se petrecea dacă acolo, în sala-n care…, mă rog…, „se alegea”, ar fi fost prezenţi şi ziarişti, şi „simpli cetăţeni” (citat din Demult Prea Împuşcatul De Pomană); dacă amintiţii ar fi fost prezenţi acolo unde „se înţepenea” în fruntea listei liberale un nume, nici un li­beral n-ar mai fi declarat că circul a fost armonie iar „ţigăneala” (citat, nu scoatere „din burtă”), concordie.
Adevărul e că acolo şi-atunci au primat şi s-au impus interesele găştii (a unei fracţiuni, fiindcă au fost împotrivitori din cealaltă fracţiune, şi fracţiunile au fiecare fracţiunile lor, şi-i neome­neşte de greu să dibuieşti „pe bîjbîite” cine trage spuza şi pe turta cui o trage şi din ce pricini blagoslovite o trage), iar nicidecum interesele judeţului sau ale arădenilor. Astea, interesele Aradului şi-ale arădenilor, nu-s decît perdeaua de fum aruncată-n ochii votanţilor şi-n dosul căreia cîţiva „preaputernici”, cu suitele lor de cîntători în strună şi de ţîrcovnici ţiitori de hang, îşi fac mendrele după cum li-s interesele şi după cum li-i voia.
Cum spuneam, teoretic e cumva, practic e altcumva; la noi (dar şi pe-aiurea, că doar „peste tot e-o apă şi-un pămînt”), se practică teoria – deci se trag perdelele şi se pune batista pe ţambal: dacă cineva „crapă” geamlîcul sau des­chide pliscul, zboară!
Ziceam că n-am fost niciodată membru al PCR sau al UTC, dar aş reînfiinţa PCR chiar ieri, de s-ar putea. N-o fac din două considerente: mi-i scîrbă de politică şi de politicieni şi mi-i teamă c-ar năvă-        li-n partid de-ăştia. Altfel, n-aş avea nici o reţinere; oricum, între comuniştii de pînă-n op’ş’nouă şi liberalii, social-democraţii (şi ce naiba or mai fi), de azi diferenţa-i cosmică – şi din comparaţia asta comuniştii „ies” cu aure de sfinţi deasupra capetelor.
Aşadar rămîne cum am zis: un partid politic n-ar trebui să aibă nimic de-ascuns nimănui. Cum nouă ni se-ascunde tot, ce-avem noi astăzi nu-s partide politice ci de-alealalte, cum spusei mai deasupra.